Pe vremea când Ulise era burlac

Ajunge acasă. În călcâie i se amestecă soluţii de supravieţuire. Intră în casă. Toţi copiii din familia lor s-au împletit din ţări vecine. Stă pe scaun. Acum doi nu mai sunt. Îşi scoate pantofii. Îi e dor de insulă. Rucsacul lângă cuier. Mai mult de jumătate de an. Pe-aici n-a fost nimeni. Poate vreun miracol în căutare de şofer care n-a găsit pe nimeni şi-a plecat la următorul. Parcă lipseşte ceva. Un ceas a uitat să se mişte. Ajunge în dormitor, se întinde pe pat şi strigă râzând: "Băi...voi v-aţi luat-o-n cap, n-aţi mai mers la sală de când am plecat eu?" Timpul zâmbeşte puţin forţat şi-şi reia mişcările zăpăcite. De sub pat ies bucăţi rupte de somn şi i se aştern pe pleoape şi pe genele care se împletesc spre bucuria vreunei femei pe care n-o cunoaşte nimeni. Rucsacul cu haine murdare şi pastile de somn stă rezemat de cuier. "Să se mişte timpul. Eu mai stau puţin."