Melodie fără melodie pentru domnul Hrabal

Ne-am căţărat pe chitară şi-am plâns. Îmbrăţişaţi, sărăciţi de tenişii de firmă, de unghia lungă pentru abecedarul muzical al lui Goethe şi de ministerele agriculturii, puţin superficiali şi puţin snobi. Am plâns căţăraţi pe chitară, ca două flori fine de cactus cu care s-au astupat pe vremuri puşti ascuţite, ca doi câini aproape sentimentali şi mai ales ca două limbi străine colorate de greşeli de toate felurile. Mă surprind toate nuanţele viorilor şi când mă las surprinsă de toate nuanţele tuturor viorilor din toată lumea (a se înţelege şi vis şi vers şi viaţă), bine strânsă de braţele puternice ale personajelor de film de aur fals, mă caţăr pe chitara de plastic şi, impresionând în stânga şi-n dreapta, plâng a distanţă plină de imperative şi apelative din cărţile de mecanică de clasa a noua ale lui...Goethe...să zicem.


Cel mai nou prieten al meu e un barbar tandru pe nume Bohumil Hrabal. Acum e la geam. Hrăneşte porumbeii de la căile ferate.