irinadehartie.blogspot.com Web analytics

joi, 31 martie 2011

De dimineaţă

Astăzi îmi încep ziua cu opt vocale din altă limbă, cu senzaţia de "nu-văd-nimic-dar-vorbesc-ca-şi-cum-aş-ştii-cu-cine" de aseară (emoţionat şi emoţionant aseară!), cu redescoperirea triftongilor şi noua descoperire a biscuiţilor cu unt lăsaţi prea mult la cuptorul nemţesc, cu imaginea pătuţului şi cu felicitările pregătite, cu întrebări şi afirmaţii încurcate, cu artişti speriaţi şi voci de privighetoare-Nina Simone, cu amintiri despre o sticlă de vin pierdută şi-un băiat bătrân care doarme pe o barcă, are o pălărie verde, o bluză mov, o chitară şi-o muzicuţă. Mai ştiu, tot aşa de dimineaţă, şi că îmi prieşte alarma specială de la ora opt şi-un pic mai mult.  

marți, 29 martie 2011

Să plâng când mă sună Luna

Cred că ar fi bine să-ţi placă biscuiţii cu unt. Şi scrisorile lungi, electronice şi nesuferite şi pregătite întotdeauna pentru un singur cititor. Cred că vreau să bei cafea cu o linguriţă de zahăr şi-o linguriţă de cafea şi restul bucurie. Cafea care să te facă să râzi şi să colorezi şi să citeşti poveşti din copilăria altor oameni din alte părţi, cu alte gânduri şi alţi părinţi. Dacă ţi-ar plăcea budinca albă cu gem de căpşuni mi-aş pune trei dorinţe care mai care mai limpezi. Şi-aş izbucni în plâns, râs sau plâns, şi-aş cere din toate ţările câte-o monedă din cele mici ca să-ţi construiesc o stalactită de var şi-un cântec pentru femeile care rămân fără părinţi. Pe a doua pagină a cărţii despre lună o să scrie ceva despre tine. Şi-o să te cunoşti şi-o să-ţi placă biscuiţii cu unt.  

luni, 28 martie 2011

Ochi de dormitor

Am crezut că mă cunosc şi n-am întrebat nimic. Am citit versurile lui Altolaguirre. Am făcut salată fără grisine. Am numărat încă o dată fericirea. I-am pus nume, dată, oră şi-am făcut-o parte dintr-un concept mai albastru care mă prinde şi pe mine într-un colţişor. Am crezut că numele meu e numele meu. Şi n-am mai întrebat nimic. Am găsit un cântec reggae care m-a prins ca pe buchetul altei femei şi-am mers cu el puţin pe marginea unui râu cu pretenţii de apă tulbure.M-am transformat în  i din î. Din â. Cred că I şi atât. Altolaguirre e un poet spaniol. Eu sunt altcineva. 

duminică, 27 martie 2011

Duminică, miligram şi viscol

Pe lângă cele treisprezece stafide şi numărul de telefon al manichiuristei; pe lângă telefon şi televizor şi telecărţi şi teleamintiri şi teledragoste şi telestafide, pe lângă sunetul flautului cu nume african terminat sugestiv în două vocale, dar mai ales exact lângă gândurile mele cu privire la unghiile mici şi liliachii ale magnoliilor. 

vineri, 25 martie 2011

Declaraţie pe răspunderea altora

M-am pierdut în deşert şi-n limba română. În peniţe murdare de stilou bătrân şi-n prăjituri cu fulgi de ciocolată  (niciodată n-am înţeles cum e povestea asta cu fulgii de ciocolată). Mă pierd în picioarele împiedicate ale trenului care se opreşte să-şi aştepte alt tren mai mare şi mai urât. Tremur de câte ori mă pierd. Şi-mi revin de câte ori îmi dau seama că nu e prima dată şi că n-o să găsesc ieşirea, că mai bine mă opresc într-un bar cu nume de formaţie rock sau într-o toamnă fără frunze zăpăcite sau într-un sac de scrisori copiate cu creionul de pe ecran. Mă pierd în încercarea de-a trece strada pe lângă semafor. Poate că duminica e duminică şi duminica mea e duminica mea. Dacă e prea târziu nu prea ştiu cum să fac ca să nu mai fie. Mă mai pierd puţin şi mă-ntorc. 

joi, 24 martie 2011

O carte cu copertă verde şi trei semne care se urăsc

M-am speriat. Mi s-a încâlcit părul cu un cordon de stele şi m-am cam plictisit în încercarea de a-l convinge că stelele nu locuiesc în păr şi că parcul nu e viu şi că din ochi nu curg bomboane dreptunghiulare cu gust de cafea. Cafeaua cu apă nu se bea cu scorţişoară. Zahărul vanilat nu se trăieşte în pungi. Pâinicile cu lapte nu se pun în ceai. Avem o problemă de comunicare, eu şi celelalte componente ale eului-tuului meu. Mă tot lipesc de câteva imagini la fel de încăpăţânate ca sunetele şi nu ştiu cum să-mi explic, dar se întorc de fiecare dată ca şi cum ar fi prima şi ultima înfăţişare în faţa unei minţi liliachii cu cizme de cauciuc şi tocuri înalte înfipte în amestecul de amintiri şi fructe seci. 

marți, 22 martie 2011

Nici broaştele albastre nu l-ar înţelege

De ceva timp pe clădirea din faţa cuibului meu de lăcuste s-a instalat un avion incolor, puţin mistic şi puţin indecis, care pare a avea o singură aripă dacă-l priveşti din perspectiva consoanelor de pe coloanele romane şi două aripi crestate dacă te ascunzi după o tabletă mare de ciocolată amăruie cu lapte praf. Mai mult inspirată de notele de jazz care îi curg din ochi când strănută decât de construcţiile extravagante, aseară l-am invitat la cină. I-am spus că nu gătesc, l-am întrebat dacă poate face faţă unui cuib de lăcuste nedomesticite care dorm într-un borcan de zahăr ars cu bricheta şi l-am convins că într-o casă normală pe o stradă cu nume de planetă n-au ce căuta avioane relative, cu ochi aproape închişi şi puţin - dar foarte puţin - de culoarea cărămizilor când prind viaţă. Realitatea mea e mai puţin miraculoasă şi mai mult lipsită de interes, dar ne descurcăm destul de bine de când în faţa casei celor treizeci de lăcuste sălbatice-sălbăticite s-a instalat un avion incolor, puţin mistic, dar care s-a hotărât într-o seară, la o cină fără mâncare, să vorbească despre orice şi să fie mai puţin relativ şi mai mult clinchet de chei în uşă. 

Poţiuni pentru călătorii fără prosoape

Eu şi miile mele de gânduri ne-am făcut mari în martie. Am crescut, ne-am liniştit şi ne-am mai neliniştit din când în când. Mi-am dat seama în dimineaţa în care m-am trezit fără ceas şi mi-am zis că n-are rost să mai dorm. Că visele se povestesc şi se uită. Că dimineţile se dorm numai dacă nu ţi-e teamă. Şi mie parcă mi-e puţin. 

luni, 21 martie 2011

Lângă muzeul de istorie doarme un verb

Să fugi de toată lumea într-o duminică clintită de pe mormanul de fiare zilnice şi să-ţi legi şireturile pe scările metroului, să te urmărească oameni cu veste şi fără veste, să citeşti romane siropoase într-o limbă scorţoasă care-şi rupe colţurile şi le lipeşte la loc cu gumă de mestecat şi îngheţată cu nuci, să te ascunzi puţin în pauza de cafea, să te găsească, să treacă autobuzul pe lângă tine, să-ţi spună tehnologia că mai bine rămâi cu amintiri, să nu-ţi aminteşti cum se numeşte conopida la tine acasă, să ştergi zâmbete ironice de îmbrăţişări sincere şi de caramele mentolate şi poezii despre arhitecţi şi calcule de structuri, să bei bere cu lămâie şi să descoperi că femeile lasă în urmă copii şi cuvinte cu accent straniu, să râzi cu oameni pe care nu-i cunoşti, a doua zi să-i cunoşti pe ceilalţi, să râzi şi cu ei, să fugi din nou, să te miri peste tot şi să simţi cum ţi se zbat ochii de bucurie şi mândrie, ca şi cum tocmai ţi-ai fi descoperit leagănul, să răspunzi nu, dar să te bucuri de întrebare, să fii fericit că ai avut curaj şi să zâmbeşti şi să mai zâmbeşti şi să zâmbeşti din nou şi să te întrebi dacă n-ar fi bine să mai laşi câteva migdale şi pentru papagalii de pe plaja din Sitges.Şi să pleci acasă.Şi printre ele încă atâtea verbe la conjunctiv care se tot întreabă dacă e mai fermecător perfectul sau prezentul. 

sâmbătă, 12 martie 2011

Să nu visezi

M-am întâlnit cu Freud. Era îmbrăcat urât şi n-avea chef de vorbă. Era cumva nesuferit, dar cu câte-un clipit de gene, dacă îţi acordai puţin timp ca să-l observi, îţi explica trei vise şi-o legătură mută de ceapă. Despre noi se pot spune multe. Eu şi Freud ne întâlnim peste poate de des la ceai, la cafea şi în apă minerală. Ne scufundăm în imagini fără imaginaţie, ne contrazicem pe teme politice şi destul de frecvent ne liniştim unul pe altul cu bătăi pe umăr şi explicaţii despre boli şi tratamente cosmetice. M-am întâlnit cu un bătrân îmbrăcat urât, fără chef de vorbă. Cred că era Freud. Dar la fel de bine putea fi un rege asiatic pe care l-am văzut într-un film despre iubiri şi şcoli şi cocuri mari pline cu gânduri şi nelămuriri roşii. 

Din afară liniştea e mai curată. 

joi, 10 martie 2011

Pungi de caramele

Dacă m-ar prinde cumva, într-un fel mai puţin obişnuit, de mână şi m-ar ruga să cânt, i-aş cânta despre somn şi despre lipsa de somn, despre ochi deschişi sub lumina becului, a vecinilor, a soarelui, a primăriei şi-a stelelor, întotdeauna deschişi, întotdeauna în aşteptarea unui cineva care să te tragă de mânecă şi să te roage să murmuri despre toate astea. Cum nu mă cheamă nimeni pentru aplauze, m-am gândit să-mi deschid un penar în care să cânt cu răgete despre sticle sparte şi priviri reci şi  lucruri despre care nu vrei să vorbeşti dar ajungi să le spui nelămurit şi pe care nu mai vrei să le ştii şi le arunci pe apa duminicilor triste şi bolnave.Pe apa murdară a unei duminici pline cu borcane. Când nu mă cheamă nimeni arunc caramele în sus şi-n jos. Şi aştept, răbdătoare, să se umple lumea cu acte ca să începem să nu le mai băgăm în seamă şi să ne alegem naţionalităţi şi rude şi trecuturi. Şi-atunci probabil că m-ar chema cineva şi-aş putea să tac liniştită. Şi-aş salva saci întregi de caramele. 

Între genele mele doarme un porc mistreţ îndrăgostit

Dacă cineva (preferabil fără baston) are un unchi sau un verişor sau un şofer de camion în Scoţia, pe mine mă cheamă Maggie. Şi-mi las părul peste tot. Pe unde merg, împiedicată şi hotărâtă-nehotărâtă să nu pierd din ochi niciun perete în care-aş putea să mă plâng o veşnicie, las fire de păr blond care cu vreo douăzeci de ani în urmă a fost spălat chiar şi cu gaz. Când râd, uimită de lipsa de coerenţă a fericirii, îmi aduc aminte de ceva mai puţin liliachiu şi mai mult îndrăzneţ. Şi tac.Cu gust de final frumos şi obositor. Prin părul meu au trecut mâini şi basme şi reţete culinare, libertăţi şi bătăi de clopot nereligios şi de cele mai multe ori ochi ascunşi în pernă de ruşinea altor gene. 

miercuri, 9 martie 2011

Umerii lui Calipso, săracii...

Pe umerii mei, când mai grea, când mai uşoară, se topeşte o hârtie ruşinată şi ridată plină cu lucruri pe care le-am învăţat în ultima vreme. Nu ştiu dacă v-am povestit, dar eu caut prin gunoaie. Şi când termin, obosită şi cu gândul la cei trei copii pe care nu i-am avut, pielea mi se trasnformă curios într-un soi de copac decojit, sătul de pietre scumpe şi oarecum nehotărât. 
Pe umerii mei, aproape stăpâne pe ele şi pe alţii, se balansează furia şi ironia pe care le-am inspirat şi pe care-am încercat să le pricep în ultimele nopţi. M-am transformat ocazional în iaht, am sorbit supele altora şi-am făcut scamatorii demne de dosuri de magazine pe scenele celor mai înalte circuri. Circ e un substantiv cu plural delicat.
Şi tot pe umerii mei, undeva sub cele mai plictisite gânduri, puţin trist, se miră instinctul. Cu acelaşi zâmbet pe care nu mai ştie cum să şi-l şteargă de teama ridicolului, cu aceleaşi gânduri la muşcatele roşii de pe terasele slovene şi cu aceeaşi nelinişte a lui "niciodată n-o să mai fac asta". Instinctul meu e copilul nostru. Şi-o să mă chinuie o viaţă cu apucăturile tale. Astăzi tac, astăzi vorbesc, astăzi am şi somn şi frig. 
Umerii mei, săracii, duc povara unor simţiri clătinate. Umerii mei, bieţii şi fericiţii de ei, stau într-un cot şi râd, aproape ameţiţi, de dragul unor timpuri mai mici, pe la începutul altei primăveri, în care, uimiţi ei înşişi de cât credeau că pot suferi, şi-au luat în primire dragostea şi-au plecat spre astăzi, nouă-zece martie, seara. 

marți, 8 martie 2011

Când dorm ei doi plouă cu caramele

Când dorm -pentru că abia dorm- ei doi se ţin în braţe de departe, de la marginea patului, de pe canapeaua stricată, aproape bolnavă de-atâta vis şi-atâtea accente şi-atâtea vocale şi multe zgomote plimbăreţe, de-atâtea clipe de linişte, de-atâta fotbal nejucat şi neajutorat, de-atâta neputinţă şi-atâta dormit tălpi în tălpi. "Acolo e locul meu." Eu am dormit toată viaţa la perete. De obicei peretele vine acolo unde sunt eu. E ca şi cum intruşi în mărime naturală, intruşi cu nume de câini blânzi şi colţi de zambile, se amestecă în legătura ta cu peretele, mâna ta pe perete, peretele tău şi mila.
Mânâncă covrigi şi ridichii şi lapte bătut. A treia zi. Singură, aproape hotărâtă, mănâncă ridichii cu ochii sprijiniţi de castronul de lemn plin cu caramele care au plouat peste locul de la perete, au plouat fericite. Când dorm.

din clişeu în linişte

tu ştii că visele se trezesc şi ele ca şi omul 
şi că te plimbi ursuz prin propriu-ţi corp 
cu mintea bătută-n pietre preţioase 
aproape ieftine de atâta linişte 
câtă e uneori în visele tale nedormite.
 
nu cred că ai putea să dormi
mai mult decât liliecii de iunie 
dar dacă reuşeşti 
sună-mă te rog şi povesteşte-mi 
cât de fragilă e lumea ta de cireşe.

tu ştii. lumea ta de cireşe. 

luni, 7 martie 2011

Foc cu răspuns şi ortografie

Nu răsăritul de soare. Sau globul de lumini argintii. Sau cutia de pantofi din camera mică de pe stânga. Nu lumini artificiale, nu lumânări, nu plajă inundată de lună. Să stai în pat dimineaţa, la şapte dimineaţa, dintr-un motiv sau altul, şi lumina să fie nehotărâtă, să nu ştie dacă să fie zi sau să se întoarcă în leagănul cosmopolit al somnului, să te întrebi dacă acoperişul şi mansarda de dincolo de parcare sunt întregi sau le-au clătinat bombele de pe continentul vecin. Şi să te uiţi la ceas cu o senzaţie de nefericire difuză, cam ca umbrele de pe pereţi. Dimineţile de sâmbătă nu-şi merită numele. 

duminică, 6 martie 2011

Condiţionalul optativ al balcoanelor

Şoptesc: 

"În faţa noilor locatari chiriaşii pun întrebări în cor şi se împing, se caţără, îşi caută liniştea în umerii celorlalţi, îşi scuipă frustrările şi îngenunchează complicat. În faţa locatorilor. Peste căldură se potriveşte puţină sărăcie şi-o palmă de culori. Dacă aş putea nu m-aş mai întoarce. Aş căuta răspunsuri şi-aş pune semne de exclamaţie şi ceapă verde în toate cartierele gotice. Dacă aş putea aş aduna chiriaşii într-o rădăcină de lalea sălbatică şi-aş critica lipsa de dor a madrigalurilor."

vineri, 4 martie 2011

Cu coji galbene şi gura-leului nerostită

Cu mâinile pline de portocale, pline pline de portocale, până la coate, m-am învârtit în acelaşi cerc al draperiilor.fără.draperii.n-am.haine.ar.trebui.să-mi.cumpăr.amintiri.unde-o fi cablul? M-am întors, am mirosit şi mi-am răspuns cu gândul la sucul de margarete. Mirosea a portocale. Şi-am cântat. M-am aşezat pe scaunul de chitară, cu mâinile pline de portocale pe pian, am cântat şi-am ţipat în ritmul caloriferelor fără gaz. Am lipsit de la concert, am fost protagonist, am tremurat, am pus coji de portocale pe sobă. Eu, cu mâinile pline de portocale, am tremurat. Aş vrea să fiu ministru. Să fiu ministru într-o ţară în care singurul drept al omului cu păr scurt să fie săpunul cu orz. Aveam şi o obligaţie. Dar numai pe vremea când eram ministru, ministru mic, ministru de portocale. Trebuia să mă mărit în fiecare dimineaţă cu acelaşi subaltern citrico-critic, speriat de şosete, şi să-i promit că în ziua în care dictaturile vor deveni curente literare îl vom face rege şi va avea un clovn şi-un circ personal în spatele palatului şi niciunde, nici măcar pe sub draperiile mele negăsite, nu va mai mirosi a pian Asta pe vremea când eram ministru. În rest e ceva cu gust de portocale şi locuţiuni prepoziţionale.

miercuri, 2 martie 2011

Sub autobuz cresc flori de liliac roşu

Şi-atunci mă arunc în ploaie. De sus, de şi mai sus, mă arunc spre nimic-niciodată şi-l prind de mâini şi-l liniştesc, îl ciufulesc şi-ncerc să-i servesc infuzii de dorinţe de la libărie, încerc să-l scap de povara sfârşitului de lilieci, să-l mint şi să-l arunc înapoi spre mine. Încerc şi eu. 
Încerc să spun doar că atunci când nu e primăvară şi nici zi de "speram să-mi vrei binele" mi-aş dori să plouă tare de tot şi să ne ascundem toţi într-o staţie de autobuz. Autobuz colorat, cu scaune puţin murdare, cu şoferi neatenţi şi călători gânditori. Călători fericiţi că a ajuns autobuzul, că au reuşit să coboare din ploaie şi să se strecoare până la dinţii pentru bilete cariate.
În toate autobuzele sunt nişte ochi care la semafoare-şi adună pleoapele şi genele şi strâng puţin buzele ca şi cum le-ar fi teamă de noua tendinţă a cafelei cu gheaţă amară. 
Şi-atunci ploaia se strânge pe pleoapele mele. Şi lilieci descompuşi de timp, aproape primăvăratici, se liniştesc sub autobz.