irinadehartie.blogspot.com Web analytics

miercuri, 18 octombrie 2017

S-au rupt trestiile. Și-au adunat rădăcinile și s-au învelit în zaharină de târg. Au plecat, abuzate de directori și decani de ape stătătoare. Le era frig. 

Cred, modest și pretențios în același timp, că dacă vreodată și-ar reveni, s-ar transforma în tâmplari inspectori de ape dulci. 


vineri, 12 mai 2017

Cuvântul în altă limbă pe care nu îndrăznești să-l spui. Să zicem că sunt coșar. Sau de ce. Sau ghilimele. Fără ghilimele. Sunt cuvintele care-ți lipsesc. Cuvintele pentru care n-ai mai avut răbdare. 

vineri, 28 aprilie 2017

De citit cu furculița

Azi-dimineață, aparent fără motiv, mi-am amintit cum am descoperit că lumea e ca o geacă de iarnă, cu dosul rupt și plin de scobitori, hârtii de gumă (bine mestecată) și câte-o monedă care-și pierde valoarea noapte de noapte.

Senzația aia apăsătoare și claustrofobică. Și cum am împins-o undeva pe mâneca pe care nu intră nici moliile, nici zgomotul viitorului. 

Afară, seara, era cald și cred că de la primărie anulaseră respirația cetățenilor. Între castel și bazin nemărginirea își găsise geaca și răcoare nu mai era niciunde în afară de cafeneaua plină de adolescenți tulburați și scobitori pregătite pentru eternitate. 

Pe vremea aia nu eram nici mioapă, nici om. 

luni, 24 aprilie 2017

Tuneluri/tunele către acasă

Dacă cineva nu știa asta încă, întotdeauna am avut o problemă cu pluralul în limba română. Hotel, tunel, aragaz și alte fițoșenii cu formă clasică pentru unii și din ce în ce mai instabilă pentru mine. Acum mulți ani un poet de acasă mi-a spus că dacă asta e singura mea suferință, e perfect. 

Din păcate, de ceva timp, vorbesc mai mult alte limbi decât pe-a mea, ceea ce probabil a dus la o ușoară schimbare în minte, oricum destul de amețită, și-n comportament.

joi, 13 aprilie 2017

Despre stânga. La oameni

Acum zece ani, imediat lângă partea tradițională a Atlanticului, a-nceput să mă chinuie partea stângă a firii. M-a plimbat pe la spitale și doctori corupți sau obosiți și-apoi m-a cam lăsat baltă și-a zis să fac ce vreau.
Acum zice să ne despartă, pe mine și pe mine, și să mă chinuie cu zile libere și amorțeli de conștiință mediteraneană. 

miercuri, 29 martie 2017

Cred că erau căpșuni. Și pantalonii mei negri. Ți-am arătat șosetele cu fir auriu și m-am lipit de perete obosită și speriată. Fericită. A doua zi am numărat broaște de hârtie și lacrimi de crocodil vinovat. M-am străduit să fiu mai sinceră, dar era greu.
Amintirile se șterg, ca limbile pe care nu le vorbești chiar dacă au fost ale tale.

miercuri, 22 martie 2017

Eu sunt....(Eu eram...) - aprilie 2009

Ochii aproape tineri care se trezesc dimineaţa în altă limbă. Primele mişcări ale orei opt şi ultimele ale nopţii. Între ele sunt cartea pe care o port în geantă şi ştampila aruncată pe hârtiile prea grele pentru luna aprilie.
Amestecate în cazanul fiinţei, amintirile mele şi ale celor din urmă se pierd între frânturile de poveşti imaginate. Duminicile îmi dau ocazia să mă imaginez şi linia dintre ce am fost, ce aş vrea sau ce aş putea să fiu şi ce sunt se şterge ca amintirea unui pilot beat. 

luni, 13 martie 2017

La última


Cansada y con los huesos gastados de tanto invierno, la mujer salió del árbol. No había esperanza. Ni olor a café, ni Vespas rotas en medio de ciudades medievales o gritos de padres hartos de serlo. Cogió su abrigo de marca y se propuso hacer, una vez más, el último recorrido del mundo. En el mar los guionistas se habían ahogado con montañas. ú﷽﷽﷽﷽﷽﷽﷽﷽r, una vez mrtos de serloA No se habn del ndo habjas de r a
Ia-mă de mână. Pe tine te ascultă cireșii. Știu asta pentru că în martie, într-un hotel din Hațeg sau alt oraș cu consoane proprii, începuse să ningă și noi,

joi, 16 februarie 2017

februarie și jumătate

În mintea și-n călcâiele mele sensibile și deranjate de ipocrizie, se plimbă cu oase-n vocabular și-n tristețe viitorul inuman al copiilor noștri. Cheia ta pe cutia poștală, gunoiul sub ea și eu, discret amărâtă, spre îndoieli și garoafe cu aspirină. Femei-crocodil în colanți și orășele cu viață de dimineață când în alte dimensiuni mor bunici și plâng femei cu gândul la viitorul neomenesc al nepoților. 

luni, 6 februarie 2017

Rezistă. Acasă.

În sufrageriile psihologiei noastre se târăsc pe covoare vechi, idei noi cu oameni și omenii moștenite. N-au voie în picioare pentru că mai sunt încă soldați din arhetipuri care-i apostrofează cu ghimpi. N-au voie să strige pentru că la noi televizorul e pe mut și subtitrarea decalată. N-au voie să se certe, dar se privesc cu mânie și tandrețe în aceleași oglinzi.

Generații desfăcute ca șosetele de lână se mângâie fără să-și recunoască meritele. Părinți care nu cred în ideile copiilor, dar cred în ei. Copii care condamnă trecutul, dar țin în suflet și-n pumni toate cuvintele de acasă. 

Cu toate și cu mai multe, în compartimentele trenului nostru rațional se plimbă cu inima-n piept o țară-ntreagă. 

joi, 2 februarie 2017

pe stradă

microlumile mele se pierd între știri și sentimente.
țara în care m-am născut are bun simț, suflet și oameni. 
la noi acasă e trist. 

copiii, din viitor, mă întreabă și nu înțeleg de ce am plecat. 

luni, 30 ianuarie 2017

Haos

Mi-e teamă că mi-am pierdut papucii, vocea și sprâncenele. Străzile fără carioci subvenționate și limba de acasă. Când eram cuvânt din definiția timpului, aveam zurgălăi și bucăți din Tibet, sardine și îndeletniciri, haos, muzică, realism magic, cuceriri istorice și vapoare inventate pe covorul de la intrare. Mi-e teamă că astăzi, răgușită și simandicoasă, nu mai știu să fiu cu alți ochi. Că mi s-a stins tristețea și mi s-au decolorat hârtiile, că transpir în căutări lesnicioase de critici subiective. Mi-e teamă că astăzi e doar haos. 

luni, 23 ianuarie 2017

Books of my moment 

Ianuarie și trenuri ignorante

Pe cealaltă bancă, nebun și cocoșat, omul îngână ușor nume de amante, infractori și mâncăruri cu mălai. Omul e speriat. Îi e frig, are bătături și n-a știut niciodată cum stă treaba cu ironia. Nici să schieze. Să iubească. 

miercuri, 18 ianuarie 2017

Păsări și iubiri domestice

Pe casa lor se plimbă cucuvele repetente și garduri pline de steaguri fără țară. Câteodată, când bate vântul prea tare, la ea în zâmbet se strecoară cu scara metalică supărări care vin din pantofii lui, din drumuri spre casă și colici renali. Mai târziu, când se scutură cactusul de fructe, pe el îl strigă absurdul și se ascunde sub pătura ei de tristețe. 

El cântă la chitara de plastic și urmărește știrile internaționale cu interese secreto-imaginare, ea se plânge de clima excesivă a dicționarelor, de cartoane, de șifoniere și de praful de stele din care s-au smuls cucuvelele. Așteaptă și zâmbește. Cuvintele sunt ca păsările ghinioniste. Pașii continuă cu aceeași încăpățânare. Solidă și tristă.  

Pe casa lor se plimbă delicatețea cu bastonul și, deși ceva supărați pe viață, se închină din când în când la oamenii buni, măcar așa, în caz de furtună.  La ei acasă hârtiile și anii sunt câmpuri de rapiță și zăpadă.  

duminică, 15 ianuarie 2017

La mine la bloc

Muzele nu există. Există speranță, durere, sarmale și semințe de floarea soarelui. Muze nu. 
Șantiere de pe vremea lui Ceaușescu și cofetării în care se fuma fără rușine. Terenuri de fotbal înlocuite de case diforme și dicționare în care nu s-au înregsitrat încă înjurăturile de la bloc. 

La mine la bloc muzele jucau pitulușu, se împingeau în zăpadă și se îmbrăcau frumos de Mărțișor și de Paște. Se ascundeau în subsoluri pline de apă și șobolani și numărau până la mie cu ochii întredeschiși, speriați de mumiile din poveștile lui Noni. Eu urcam și coboram de zeci de ori pe zi ca să mă schimb și ca să fur felii de castraveți din frigiderul nesupravegheat. 

La bloc nimeni nu vorbea despre politică externă, nici despre școală, nici despre muze. Cel mult ne interesa filmul de la ora patru și cel puțin ce taxi conduce vecinul de la trei. Eu am vândut pâmânt cu lingurița la intrarea în scară și mi-am pus unghii de petale în grădină. Ne prăpădeam de râs cu gura leului și ne umpleam genunchii de bandaje și bălării în excursii periculoase până la blocul de la bănci. 

luni, 9 ianuarie 2017

Ziduri

Eu nu știu să scriu despre mine. Nu știu să povestesc cum că sunt prinsă între două țări, patru limbi și multe cărți neterminate. Scriu despre oameni cu care nu vorbesc. Despre păsări pe care nu le mănânc și ierni pe care nu le simt. Mă zbat între excelențe plauzibile doar în locuri în care nu mai trăiesc și mediocrități muncitorești în noile mele pânze.

duminică, 8 ianuarie 2017

Omul de sub plapumă

De când șterge praful cu sabia, omul se simte mai singur. Mai absurd, mai amabil, mai zdravăn și mai singur. Se ascunde sub polei și hărți meteo și se convinge pe sine însuși că socotelile vieții sunt mai curate decât visele.