irinadehartie.blogspot.com Web analytics

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Pic pic pic pictăm

Fire de cafea. Şi norii de zaţ neruşinat. Se transformă din peisaj în ramă. Părul meu fin se bălăcea în pastă de pix albastru sau verde. Pix verde. Mai bine creion. Părul tău e un creion gri de lemn. De câte ori vreau să scriu despre tine te trec la persoana întâi sau te transform în peisaj fără copaci. Eşti bobul de strugure şi casa mică din colţul oraşului, dimineaţă şi noapte şi ramă de tablou nepictat.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Câmpuri premiate

În faţa blocului meu stă o mansardă. Tânără, cu geamuri de bumbac şi parfum de câmp bolnav. Acum aproape un an copiii erau mai copii decât astăzi. Şi din când în când, obosită de toate eforturile celorlalţi de a fi perfecţi, mă transform în subsol cu uşi de lână neîmpletită şi mă lipesc de spatele bănuielilor lipite pe burta frazelor fără punct şi virgulă; visele sunt vise în orice ANOTIMP. Şi dacă de câteva ori pe an după-amiaza se transformă în ac de siguranţă şi ghirlandele ţi se agaţă de pleoape şi te prinzi cu unghiile de primăvară şi de a b c z şi nu mai ştii ce să respiri, atunci poate-ar fi mai bine să te muţi la un etaj mai sigur, undeva între mansardă şi subsol, pe un câmp liniştit de lift şi agitat de curent şi cabluri. Mai bine mută-te în grădină. Acolo e frig şi sigur. Medical vorbind.  

vineri, 19 noiembrie 2010

Cu cercei

Îmi pierd cerceii cu îndemânarea caprelor care-şi lasă gândurile la câmpie. Nu ştiu de ce sau cum. De lemn negru sau buzdugane mici, de câte ori mă întâlnesc cu câte-un strop de fericire nesărată, las un cercel. Ca şi cum, liniştită de câteva nelinişti subconştiente, m-aş transforma o dată la două săptămâni în Cenuşăreasa din faţa Operei şi, speriată de tocurile prea înalte pentru prinţii care măsoară sub 1.84 şi-au urechi mari de cauciuc, aş alege să pierd cercei. Pierd cercei cu neîndemânarea caprelor care, odată ajunse la munte, se-ntreabă unde şi-au lăsat gândurile.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Aşa te-ai trezit şi tu, dimineaţa, speriat de căderile de calciu care te atingeau nelămurite, cusute între cer şi placa tectonică a cutiei de carton cam ca iaurtul de cireşe şi îngheţata.

 Şi-acum eşti frunză ca şi cum numai eu aş fi putut să-ţi fiu copac, zise veveriţa.

joi, 11 noiembrie 2010

Şi-acum ce mai faci?

Bun, situaţia e următoarea: 

Prin ochii suferinţelor mele de adolescentă întârziată se zăreşte vag o turmă de trompete care-şi zbiară nerăbdarea. Printre gratiile sufrageriei mele spirituale nu se pot măsura nici planurile de viitor, nici animalele mici, scrise cu creionul sălbatic, 0.7 cel puţin, ale imperfectului. Ne plângem. Între timp, concluzia, singură, se împachetează şi-şi cumpără bilete de avion la reducere. Atâtea câte pot intra în buzunarele unei concluzii şchioape, forţate şi nefericite. Să cumpărăm bilete de avion şi să le vindem la mâna a doua, când ne dăm seama că numai concluziile noastre nu sunt cele corecte. 

O mie de minciuni vesele cât un pumn mărunt de adevăruri triste. 
Cam asta a fost situaţia. O declarăm încheiată. Concluzii aparent fericite.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Ea: "Visez că visez în muzeu." El: "Am o cădere de calciu."

Pentru ea ziua începe înainte. Azi-noapte am visat că dormeam în muzeu. "Suntem supăraţi. Noi doi. Fraţi. Să ne plimbăm prin curtea muzeului, zic eu. Sau să intrăm. Vedem peştii. Şi astronauţii de hârtie. Aşa-i că erau şi nişte doamne de plastic îmbrăcate urât? Mai bine rămânem să dormim. Poate când ne trezim supărarea se transformă în doi fraţi de făină udă şi  pe geam se vede Dunărea." Ne-au cam minţit. Dunărea se aude doar, aşa cum se auzea Atlanticul din camera mea improvizată. Azi-noapte am dormit în muzeu. Şi mi-a plăcut aşa de tare încât am adormit repede şi n-a trebuit să mă gândesc că mă dor mâinile şi că n-am terminat nimic din ce-am început şi că sunt puţin nefericită şi puţin iresponsabilă. Am dormit bine pentru că eu şi Răzvan eram supăraţi, dar am găsit soluţia. Să râzi de muzeu (cu râset clasic, de muzeu) e ca o vrajă mică, desprinsă cu necaz din picioarele goale ale unui păianjen mulţumit de viaţa lui profesională.

luni, 8 noiembrie 2010

Căpşuni

Într-o zi, în fiecare zi, mă caţăr pe pereţii peştilor şi-ai peşterilor şi mănânc strugurii şi lăstarii, puţin amari şi puţin acri, fiecare bob cu povestea lui, fiecare fir cu amintirile celorlalte. Cobor şi mă sprijin de perna şifonată, îmi număr culorile, mă-nvârt în jurul cozii de pisică-mic-prinţ. Eu dorm în limbi puţin vorbite. Ştiţi, limbile astea despre care oamenii de pe alte continente spun că sunt dialecte sau cadavre, limbile vorbite cu pasiune de o mână mică de oameni, cuvinte liniştite, pronunţate în voie ca într-un sat pierdut pe care toţi îl vânează deşi ori îl cred mort, ori nu ştiu că există. Eu visez regine. Şi motociclete, cai nu prea. Câteodată chinezi-călugăriţe, altădată ape şi leagăne roşii. Căţei mici şi albi pe biciclete vesele după sticle nedesfăcute de vin. Da, ştiu. Am mai spus. Dar dacă nu se repetă visul, repet eu. Câteodată oamenii mari suferă şi eu sufăr cu ei. De puţine ori tac ca să nu vorbesc, de cele mai multe ori sufăr ca să nu tac şi de câteva ori în viaţă vorbesc ca să nu sufăr.  

vineri, 5 noiembrie 2010

Din seria "eu sunt copil sau om mare?"

Când creşti şi ceşcuţele se transformă în bănuţi mici de argint şi cheile în broaşte şi broaştele în broaşte de chei, oraşele în parisuri cu majuscule şchioape, gurile în guri care beau cerneală în loc de delicateţe, adică atunci când creşti şi ştii că adevărul e adevăr, îţi dai seama că restul oamenilor nu sunt oameni-tu, ci oameni-ei, altfel decât tine, cu alte gogoşi şi alte gânduri şi alte guri. Au alte lucruri în genţi, sau n-au genţi, şi se pictează altfel în oglinzi. Aşa sunt oamenii. Dar numai atunci când creşti. 

marți, 2 noiembrie 2010

Tu i jo 
i la  lluïssor de les pupil·les que il·lumina 
l'essència de la intimitat.


(Josep Sou- Concert d'aigua)