Într-o zi, în fiecare zi, mă caţăr pe pereţii peştilor şi-ai peşterilor şi mănânc strugurii şi lăstarii, puţin amari şi puţin acri, fiecare bob cu povestea lui, fiecare fir cu amintirile celorlalte. Cobor şi mă sprijin de perna şifonată, îmi număr culorile, mă-nvârt în jurul cozii de pisică-mic-prinţ. Eu dorm în limbi puţin vorbite. Ştiţi, limbile astea despre care oamenii de pe alte continente spun că sunt dialecte sau cadavre, limbile vorbite cu pasiune de o mână mică de oameni, cuvinte liniştite, pronunţate în voie ca într-un sat pierdut pe care toţi îl vânează deşi ori îl cred mort, ori nu ştiu că există. Eu visez regine. Şi motociclete, cai nu prea. Câteodată chinezi-călugăriţe, altădată ape şi leagăne roşii. Căţei mici şi albi pe biciclete vesele după sticle nedesfăcute de vin. Da, ştiu. Am mai spus. Dar dacă nu se repetă visul, repet eu. Câteodată oamenii mari suferă şi eu sufăr cu ei. De puţine ori tac ca să nu vorbesc, de cele mai multe ori sufăr ca să nu tac şi de câteva ori în viaţă vorbesc ca să nu sufăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu