Mă gândesc că avem toţi nevoie de un soi sau altul de fericire constantă. Care să nu depindă de perne şi de papuci sau de greieri sau gângureli, un fel de fericire care să se ofere şi să se dizovle, să se deşire, să se susure şi să se transforme în smântână sau ulei sau clor fără apă. Un fel de fericire care să nu mai depindă de cuvintele inventate de străini pentru limbile în care vorbele dragi altora cad ca bombe nesuferite peste fericiri şi nefericiri cronice şi becuri călcate în picioare. Cam aşa se sparg pietrele între dimineţile de fericire. Atâta lipsă de coerenţă în zâmbet n-am mai văzut nici în poveştile zic-ei-nemuritoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu