Într-o zi m-am căţărat pe o mină. Şi-am ajuns în vârf, aproape mulţumită de nereuşită, m-am uitat în jur, mi-am amintit de câteva librării şi-o mână de taxiuri dinspre aeroport spre oraşul cu ocean şi turn şi felinar, şi mi-am lipit urechea de muzică. Am ascultat, i-am povestit, i-am îndrăgostit notele de corbii rătăciţi, i-am sugerat câteva boabe de fistic pentru buze şi-am plecat capul ca să mai ascult puţin. Şi corbii s-au întors orfani, dimineţile s-au descris singure, firele de păr blond s-au prins cu clăparii de pian şi corbii s-au mai întors o dată ca să vadă dacă nu cumva au răsărit frunze de măr deja uscate.
Şi mai e şi seara. Într-o seară, destul de devreme, m-am întors de pe mină. Am ajuns la bază, am dat raportul, l-am primit înapoi deşi nu-l meritam, m-am văitat, m-am ascuns sub prima treaptă şi m-am simţit vinovată.
Şi dorinţele mele despre neexplicare. Aş putea să trăiesc într-o lume de oameni care nu tac. Să nu tacă nimeni niciodată. Aş încerca să-mi pun frunze în urechi (dopuri n-ar exista nici măcar la magazinele de macarale) şi mai ales mi-aş deschide bine ochii cu rădăcini de plante populare. Mi-aş blestema dorinţele din lumea cu tăceri, i-aş implora să se oprească şi-apoi, dimineaţa, foarte de dimineaţă, dimineaţa de după coborârea de pe mină, le-aş spune încet la ureche ceva despre o lecţie de schi şi despre cum fără ultimul pas e ca şi cum n-ai fi învăţatat nimic. Şi-aş aştepta să se trezească şi să-nceapă din nou zarva. Netăcerea şi neîncetarea m-ar salva de la nopţi nedormite pentru că există frunze de măr care-şi înghit dorinţele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu