Ca să am cui să mă plâng ar trebui să cobor luna din ficusul-premiu-pentru-cel-mai-bun-actor-în-rol-principal şi s-o transform în planuri din trecut schiţate cu vopsele aurii şi roşii, vopsele mediteraneene puse pe pânze ieftine româneşti, cumpărate din bani împrumutaţi şi abia daţi înapoi. Pictează-mi luna. Fără talent, cu încăpăţânare şi curaj, cu pumni în masă şi pasiuni fotbalistice născute împotriva tuturor regulilor naţionaliste. Eu folosesc cuvinte pe care nu le ştiu, dar pe care mi le-ai explicat tu. Şi nu le ştiu, dar le ţin minte ca să i le explic Lunei. Despre Luna, în variantă masculină, a scris astăzi un poet fără ştampilă de poet. Şi i-a explicat că pe pământ nu e chiar aşa cum ar vrea ea-el. Eu i-aş mai spune că merită, cât de cât convinsă, şi că pe spatele pânzei se pictează cărţi de joc ascunse în care părinţii ei îşi scriu cu auriu-roşu secretul. Din poezia aproape-poetului lipseşte aripa prost-născută a unui soi de iubire nelipsită de lipici şi maşini de cusut fără benzină, tatuaje şi zile de sărbătoare cu seminţe de floarea-soarelui sparte de dinţi necăjiţi. Dinţi necăjiţi, întorşi pe dos şi aproape nehotărâţi cu privire la trecut, la deciziile altora şi la regulile de despărţire în silabe, care se grăbesc pe zi ce trece mai tare să se picteze cu auriu şi roşu aprins şi trei pensule mici cu coadă de plastic transparent pe pânze ieftine pe care le ţine în braţe Luna când nu doarme pentru că nu există.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu