Mă gândesc că verbele reflexive n-au nevoie de explicaţii poetice sau pescăreşti sau legate de problemele conjugale ale perechilor mixte. Mă mai gândesc la câţiva copii blonzi; doi mai concret. Şi la ardeii mici care ar trebui să fie iuţi şi uită, sau la miligramele care-şi doresc să ajungă saci mari de cartofi. Mă gândesc la oraşe ca New York-ul noaptea, la lebede cu roşu-n gât sau la restaurante alese cu atenţie din cartea de bucate. Mă tot gândesc cum să te aduc acasă şi cum să-ţi spun că mi-ar plăcea să dansăm fără papuci şi să cântăm cât putem de ruşinaţi. Şi dacă tac să mă rogi să nu mai tac. Şi-o să mai tac puţin ca să-mi treacă supărarea şi ruşinea şi-o să zâmbesc cu lacrimi în colţul dinţilor şi-apoi o să râd în hohote şi-o să-mi amintesc că mă gândeam cum să-mi aleg cizmele şi-am ales până la urmă un gând ridicol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu