Prolog. Atelier. „Reparăm mașini de lux. Ignorăm sălbăticia.”

Când plouă iarna, înainte să ningă, în pantofii mei se strâng tot felul de idei și se ascund de parcă m-ar pândi ca să se tranforme în realități pe jumătate amare când mi-e lumea mai plină cu zăpadă, soare sau zahăr colorat cu cretă pentru copiii de la unu-patru. Ca un sat bătrân sătul de zgomotul bărcilor. Trăiesc ca un sat bătrân.
Când plouă, pantofii mei adună culori și pești mici de plastic și-i transformă-n pungi de hârtie crem, în libertăți pe sfoară și-n mingi mincinoase, aproape mingi, aproape mincinoase. 

Nici nu e vorba de ploaie, așa cum nu era vorba de ceai sau de Odiseea sau de libertatea supravegheată a ciocârliilor. E undeva acolo, sub tălpile mele, dacă sunt ale mele, o poveste mai șoptită decât altele, povestea cu calul sălbatic căzut pe trotuar  în fața atelierului de reparații de mașini de lux. Scandal în sufletul meu. 

Când plouă, mai ales iarna, când aștepți nerăbdător să se legalizeze desenele animate, să intre Scoția în Uniunea Sovietică, să se așeze cineva lângă altcineva și să-i povestească despre riduri, zâmbete și alte neliniști, dar mai ales să-i spună denumiri filozofice de animale mari cu piele aspră, când plouă așa, aproape urât, mai bine mă ascund în atelierul de reparații și citesc cărți de bucate sau mă documentez despre viața și viitorul pantofarilor din cartierele de pescari.