Ipocrizia trenurilor şi tristeţea gărilor

Ca-ntr-o poveste plină de confetti şi de zâmbete-nimicuri şi de lacrimi-de-toate, pe mine mă aşteaptă într-o gară cu două linii şi-un peron nepremiat un băiat cu pantaloni aproape negri şi bluză de neculoare aparent inocentă. În braţe-şi ţine pruncul altora şi m-aşteaptă şi-i promite c-o să vin şi-o să-i cânt. În lumea mea de focuri artificial-naturale şi maşinării de cafea în curtea gării, băiatul e tânăr şi pare-ndrăzneţ şi puternic şi blond şi puţin ipocrit şi laş.
Dincolo de braţe şi de copilul din braţe, dincolo de gară şi de cafea şi de nu-mai-beau-cafea-pentru-că-te-aştept-în-gară-în-braţe-cu-copilul-altora, dincolo de îndrăzneală şi de piele şi de, poate, desenele de pe piele, stau nebunii şi creioanele foarte negre şi tot dincolo de versuri stă şi muzica şi omul care-ar fi vrut să le scrie. Dincolo de mine, de absenţa mea şi de imaginea ta printre râsetele de la telefon. Parcă să mă fi aşteptat într-o zi într-o gară cu cafea proastă, tu şi copilul altora căruia-i promiteai c-o să vin şi-o să-i cânt. Şi să nu fi venit. Ca-ntr-o poveste cu lilieci uscaţi şi cereale albe şi negre şi confetti şi gimnaste şi trenuri.