În seara asta, pe la zece, aproape de zece, m-am transformat în Norma Jean și-n zahăr ars, în plastic și benzinării și-o mână frustrată pe un obraz rece, sub floarea soarelui, sub ușa de la balcon, sub amintirea amantelor blonde cu faimă și fuste și mâini frustrate pe obraji cu barbă aspră.
 |
| Il Postino, Michael Radford - Poștașul și poetul |
Știi, ca să nu mai vorbesc despre mâinile tale calde, pe mine proverbele mă sperie și de multe ori mă conving că nu e nimic mai zgomotos decât un accident cu poștașul. Da, da, din proverbe am scos povestea cu poștașul și cu dragostea lui care se dezrădăcina și se prefăcea în pahar spart pe covor persan pe măsură ce stătea timpul. Timpul și zgomotul și poștașul plin de scrisori.
Tot din povești din bătrâni, din cărți și din șanțul verde din fața casei străbunicilor din poze am mai aflat eu și despre copii și despre cum cresc și despre cum nu e bine să mănânci multă pâine caldă cu zahăr, despre cum în fiecare seară poștașul se sătura de poștă și-o lua la vale spre casă, sau despre cum n-a scris nicicând nicio scrisoare și despre cum, fără să știu, n-am nicio poză cu Norma Jean, cuptoarele vechi de pâine și ușile de la balcon pe care, dacă nu te superi, ar fi mai bine să le-nchizi și să le deschizi tu când ți-e mai bine și mai somn.
În geanta cărui poștaș și o dată la cât timp, speriată de ce trecut complexat se mai consumă vreo scrisoare de dragoste???
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu