Ştii, într-o zi m-am apucat să construiesc o pasăre. În aprilie cândva. La sfârşit. Şi nu m-am speriat nici chiar atunci când, imediat după ce i-am pus aripi, mi-a spus că n-o să se repete şi că zborul are şi el situaţia lui socială la care nu poate renunţa cu una cu două, doar pentru că eu m-am decis, cândva înainte de a renunţa la conversaţia de seară cu cineva mai puternic, să fiu curajoasă şi să învăţ să construiesc animale din hârtie. De câte ori mi-e greu, de câte ori din biblioteca mea de plastic natural cade câte-o culoare, mai iau o bucăţică de hârtie (de cele mai multe ori nepotrivită) şi mai învăţ câte-un zbor ca şi cum aş repeta când stiluri, când stihuri de înot, de aterizare, de mutări de pioni şi de cai şi de nebune, feluri în care să scrii poveşti, modele de ştergere ştrengare şi mai ales indicaţii pentru cum ora opt fără zece are ceva magic în minutele care-i lipsesc ceasului deşteptător după aproape trei sute de zile.
Ca şi cum ar fi fost o lecţie izolată, m-am hotărât în aceeaşi clipă să nu-mi clătesc sufletul cu clor murdar, am zis să-i las puţin loc şi clătinării de egalitate, să nu-mi cumpăr sandale pentru că în iulie n-ar mai avea farmec şi să nu mai desenez ochi de animal verde cu dermatograf. Ca un compromis laic, am furat o cămaşă roz şi-am agăţat-o pe sârma fundaţiei ca să ascund aripile. Cred că undeva în spatele draperiilor grena îmi doream să uit, dar pentru că ştiam că nu e posibil, imediat cum am ajuns acasă, m-am apucat să construiesc alte păsări cu alte aripi şi alte cămăşi. Numai să nu cumva să uit de gheare.
Singurul lucru mincinos din această căldare cu mărgăritar este că sufletul meu ar fi bine împachetat în draperii grena de catifea în chirie.
Un comentariu:
interesanta postarea ...
Trimiteți un comentariu