Aici nu vorbim despre literatură. Scriem (pluralul îndepărtează responsabilităţi şi singurătăţi) ca să scăpăm de tot felul de lilieci montani (sau motani) ascunşi în mucegaiul din spatele clarinetului.
Aici nu vorbim despre literatură pentru că povestim-povestesc despre astăzi ("astăzi" nu ştie să citească, să scrie, să copieze sau să desfacă sticla de bere cu chibritul cel mai mic).
Astăzi am ocupat un hotel cu trei etaje. M-am înarmat cu şarm şi ceai negru pentru ochi deschişi, i-am condus pe toţi ceilalţi la autobuz şi mi-am ocupat locul în apă, în abur şi-n cartea despre "nediscursul" lui García Márquez. Am mâncat saramură de curcan, am răsfoit trei filme, am bântuit pe holurile goale ale hotelului şi mi-am aprins unghiile cu apă rece. Şi-am cam zâmbit în sinea mea şi poate şi-a altora, de dragul singurătăţii supravegheate de doamna cu gunoiul şi de punga mare de ciocolăţele pentru cafea. Am aşteptat. Şi n-a venit nimeni să-mi strice fericirea.
Să tot existe vreun clarinet şi eu nu ştiu!
Un comentariu:
îmi place că nu se vorbeşte de literatura-vura.
eu, de ceva vreme, aud tot mai clar neclarinetul :)
Trimiteți un comentariu