Muzică mută la televizor alb-negru. Fotbal.

Toată muzica începe cu n-uri mici de mână şi se sărbătoreşte în nopţile de noiembrie-mai cu mustăţi de sos de usturoi, cu picioare reci şi valuri de mâini fără inele, cu soldaţi întorşi acasă şi uitaţi abia după echilibru şi peste toate astea, cu silabe nesilabiliste, măsurate cu mâna sub bărbie şi cu privirile aţintite printre divorţuri, căsătorii şi tragedii din stele animale. Stele cu blană, respiraţie în dialect şi picioare grele fără sandale. Până la urmă totul se reduce la sandale. La ploi de bănuţi mici şi roşii şi la sandale negre cu barete blânde şi talpă slabă de înger numărul treizeci şi opt. Pentru că pantofii (dar mai ales sandalele) ştiu mai multe despre muzică şi cifre decât jazzmanii şi matematicienii despre stele şi eu nu-mi ştiu zodia doar pentru că există echipe de fotbal care îşi schimbă tricoul în funcţie de culorile televizorului. De parcă dacă ai sandale negre şi stele depresive trebuie să ai şi televizor! Alb-negru chiar.