A fost odată ca niciodată, mai acum vreo două săptămâni, o fată care, în fața trecerilor de pietoni, tot trăgea de mânecă, de culori și de priviri un băiat care nu știa ce e zăpada; Doamne ferește să nu-l calce vreo mașină la cât e de împiedicat și de lipsit de maniere când vine vorba despre viața lor! Și dacă tot suntem la subiectul respirație, să vă spun că viața lor e un fel de tiribombă dezasamblată, împrăștiată-n zeci de remorci vechi, cu șuruburi de neînlocuit lăsate în parcări murdare din țări fără autostradă și cu bucăți de plastic învelite-n aceeași pătură scămoșată pe care n-o mai calcă nici bunicile de când nu mai e la modă fierul de călcat fără apă. Poate vi se pare puțin prea tehnică povestea lor de viață, dar e așa cum citiți sau chiar mai riguroasă. Cu toate literele, în toată ordinea, confuză printre toate formulele pe care n-a vrut nimeni să le țină minte vreodată. Viața lor e ca o tiribombă de care nu s-ar fi săturat nici ultimul sat din sudul țărilor fără asfalt dacă n-ar fi știut că există undeva în spatele decorului o masă gri de salcâm pe care s-au semnat în prima zi de libertate convențiile sociale. Iar ei, fericiți, trec străzi în speranța că primăvara se prelungește cu cotul.
Stai, nu vezi că vine mașina? Astăzi ți-am salvat viața de zeci de ori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu