Știi, de câte ori pleci mă apucă un soi de durere mai puțin credibilă decât restul, aproape umană, aproape de șarpe, aproape de gustul ăla pe care încercam să ți-l explic într-o zi când erai departe și numărai lupi ca să nu-ți adoarmă instrucțiunile pentru uitare și ochii pentru șosea.
Când m-am trezit, în mijlocul nopții, erai așa de frumos că mi-a părut rău că n-am scris niciun basm ca să te las să dormi până-n diminețile oamenilor fără iele și să le bucuri și lor gândurile.
Mi-am ars buzele cu șinele trenului. Așa de frumos erai. Și eu mă tot gândeam cum să fac să te gonesc și să-mi recapăt vulgar durerea asta de doliu scurt și nebănuit. De-acum înainte te-aș ruga să nu mai cânți la nai, să nu mai apari în ianuarie-acum câțiva ani și să-ncerci să prinzi trenul înainte să moștenești monștrii de pe insula mea.
Dormeai așa frumos că din senin mi s-a făcut frică. De ceva vreme mă sperii de te miri ce. Mi-o fi căzut pe cap vreo durere fără farmacie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu