Pentru că poetul, de multe ori cu sprânceana tristă-amăruie, își ridicase steagul la rangul de marmeladă cu fructe întregi și hotărâse să reununțe la timpurile verbale trecute în favoarea liniilor de dialog cu glezne sucite. Pentru că poetul, mai mult constructor decât inventator, admira scaunele roșii cu nerușinarea bucăților de carne martore la carnaval. Și când se mișca trenul, de cele mai multe ori băiatul, copleșit de gravitație, mecanism și dragoste, se arunca de pe-un scaun pe altul urlând cât putea că politica e repetitivă și că din tablouri se scurg zâmbete rupte la început de iubire, că n-are nevoie de șopârle și, uneori, că lumea e prea rotundă pentru oameni cu colți de pisic abia născut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu