Din viitor. Scrisoare-poveste.

Într-o zi, puțin mai aproape de-acum decât de-atunci (mai ales dacă vorbim de atunci al tău, atunci albastru, atunci cu libelule înțepate de unicorni), m-am gândit c-ar fi mai bine să-ncerc povestea cu carpe diem-ul și cu acul de viespe. Și-am încercat. Mi-am pus la ochi fâșii de mătase turcoaz, mi-am frecat buzele cu unt în hârtie albă (șapte lei de la supermarket), m-am pieptănat și-am repetat în gând rebusul de mâine (mâine de-atunci, albastru, unicorn, încet). Am așteptat să se facă ora două. M-am uitat în oglindă. S-a făcut trei. M-am gândit la   cărțile romanilor și la cum își trăiau moartea cu neputință, m-am arătat de două ori în fața zeilor pe care nu-i mai recunosc și m-am cântat cu unghiile tale pe planșa mică de arhitectură ratată și-ngropată-n caise fermentate. Am fost fericită. Am plâns. Am mâncat cozonac cu nucă, am dus gunoiul, mi-am șters ochelarii și-am uitat. Astăzi îmi mai amintesc numai așa, ca să nu crezi c-am fost prea necăjită.