joi, 30 august 2012

Mai rămân gările

Încep să cred că gările își merită soarta. Așa cum caii  merită câmpurile și femeile gențile pline. Așa cum iubirile fără capăt își merită, ironic și puțin paradoxal începutul.
În gări, în drum spre trenuri bătrâne, se cutremură emoția călătorului și se-amestecă revolată cu pungile mici de grisine. Încep să fiu sigură de gări. Ca de singurul stâlp al lumii. V-ați uitat vreodată la oamenii din gări? V-ați uitat în gențile femeilor cu nas mic? La caii obosiți de nechezatul șoselelor neterminate?

Niciun comentariu: