Zilele trecute m-am transformat din hârtie în geam. Geam, geam, ca orice geam. Vă rog să nu căutați sensuri ascunse și metafore forțate acolo unde nu e nici cadou, nici ființă. Eram teoretic transparent și, în miezul zilei, oamenii vedeau prin mine alți oameni, iar noaptea, cu tot cu iluminatul stradal, își vedeau ochii și cearcănele și se stâmbau la motoarele fără zahăr ale amintirilor. Acum că știu cum e să fii geam, apreciez mai tare sticla groasă, borcanele și ochelarii fără lanț care te apară de hoți și nu te lasă să te murdărești de ploi și de palme nevrotice. Dacă mă gândesc bine, cred că eram mai puțin îndrăzneț decât geamurile ușilor, care-și permit până și să-și piardă calitatea de geam. Într-o zi, în aceeași zi, mi-am luat inima-n dinți și m-am transformat din nou în mine, cu toată nenorocirea mea de netransparență și cu toate viciile mele de carton subțire. Cred că a fost cea mai înțeleaptă indecizie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu