Ieri seară, imediat după ce-am terminat salata de roșii, m-am împiedicat și-am căzut în Paradis. Mi-am răsucit gâtul de câteva ori și-am zis că nu-i pentru mine, că probabil era locul altcuiva și-a uitat să vină, că s-au copt strugurii înainte de vreme sau că s-au prăpădit ierburile care creșteau sub fân aproape de Atlantic. Mi-am cerut iertare pentru că începusem să mai scriu și-n altă limbă, am povestit pe tăcute aceeași întâmplare amoroasă de trei ori și cred că mi-au dat drumul. Nu știu dacă le-a fost milă sau au văzut că n-am gânduri de turism, dar încet-încet am simțit cum se duce seninătatea din picioarele mele. Azi-dimineață, puțin înainte de prânz de fapt, m-am trezit la mine acasă, fără paradis și fără adiere cu fulgere, impresionată de o durere de cap încă neîncepută și de-un gust ciudat care nu-mi spune clar dacă e de la șampanie sau de la paradis. Oriunde-aș fi fost, n-a mai rămas nici urmă de țânțar. Dacă erau din decor, mă iertați.
2 comentarii:
Cat de frumos scrii,si ce norocoasa sunt eu ca ti-am descoperit blogul..
:) Multumesc. Si eu ma simt norocoasa. Cuvintele tale ma fac fericita. Multumesc.
Trimiteți un comentariu