S-a întâmplat într-o zi când căutam cuvinte sâsâie în dicţionarul de aztecă din biserică. M-am trezit din senin cu gândul la un dentist bătrân şi bolnav şi cu mirosuri puternice emanate de creier. N-aveam nimic din tot ce ar fi putut crede unii ca am. Nici măcar nu îmi lăcuiam unghiile. Nici măcar nu îmi fac pantofii. Şi când spăl, spăl numai partea murdară a paharului. Revin. Dentistul bătrân şi bărbos (sau era bolnav?) încalecă scaunul de piele şi spune basme. Se sperie de mişcările mâţelor şi îşi scarpină napolitanele cu ciocolată primite la pomana din spatele lăcaşului. Mă surprind mişcările precise şi claritatea pupilei. Gândesc ca medicii. Îi spun să deschidă gura. Are buzele groase şi crăpate şi nările pline de păr. Curat. Ca şi cum l-ar îngriji. Îmi menţin decizia.În manualele groase de la Paris scrie că sufletul se investighează prin dinţi. Dinţii lui de dentist îngrijit. Astăzi dentiţia minte. Dentiştii sunt măşti ale sufletului, machiaj puternic de seară pentru bietele arătări bacteriene care se strâng în jurul inimii. Bietele bacterii care vor să dea drumul durerii prin câteva puncte negre pe laptele dintelui. Ţipă nestingherite şi se zbat bicuindu-i simţurile, iar ipocrizia dinţilor (ar face pereche bună cu căpşunele perfide nu?) ascunde totul. Închid dezamăgită ochii, îi mângâi barba cu spatula de lemn împrumutată de la un medic renascentist din Florenţa şi mă schimb la faţă pentru secolul următor. Ploaia în pantofii mei. Ciudat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu