Ne uitam din când în când unul la altul în timpul plimbării de dimineaţă. Nimic nu era mai puţin adevărat decât faptul că noi doi n-am fi fost liberi. Ne simţeam ca două animale de tundră, liniştite de zvăpăiala naturii şi agitate de mâncarea de prânz pe care uitau să ne-o da gardienii.
Nu ne întâlneam prea des. Eram într-o închisoare mixtă dar încercau să ne ţină la distanţă de teama îmblânzirii situaţiei.
În timpul unei plimbări de dimineaţă, când el reuşise să facă duş şi eu izbutisem să mănânc mai mult decât mi-aş fi imaginat...am cunoscut fericirea din nou. Nimic nu era mai important. Eram fericiţi. N-am fi putut fi amândoi curaţi. Cu atât mai puţin sătui. Era bine aşa. Ne-am uitat unul la altul şi am ştiut că 1-ul nostru era fericit. Eram fericiţi. Ce fericiţi eram...
Un comentariu:
V-am descoperit blogul cu mare bucurie. Talent cât încape ( viguros, original, excepţional) o inteligenţă aproape înspăimântătoare, imaginaţie vie, fascinantă, inventivitate verbală... Sensibilitatea Dvs. mă face să resimt eu însumi, mult amplificate, satisfacţiile spirituale subtile care fac pagina să vibreze şi disconfortul pe care-l încercaţi uneori. Sunt convins că scrieţi literatură de cel mai înalt nivel artistic. Dacă, întâmplător, nu o faceţi acum, o veţi face curând... Aş fi curios să ştiu dacă vă place Dino Buzzati...
Trimiteți un comentariu