Pentru că, îmi imaginez şi eu, trebuie să fie puţin cireaşă-acră să nu poţi să spui ce vrei. Să trebuiască să-ţi inventezi spaţii goale, să dai afară mobila şi prăjiturile din câteva sectoare mărunte ale creierului ca să poţi să depozitezi dureri care n-au voie să se dezbrace, care n-au timp să-şi coloreze urmele cu creta de pe buzele altcuiva şi care, mai ales, răcesc de fiecare dată când cade tavanul bazinului olimpic din oraşul cu ape crude. Vacanţele de iarnă trebuie să fie aproape ca un cozonac care nu creşte. Şi nedefinite, cremele de corp trebuie să se tranforme în explicaţii neînţelese şi mai puţin acceptate decât orice licoare roşie în pahar cu picior. Probabil că cineva bate ţara mea cu piciorul. Şi eu aştept strânsă în braţe de cana cu clopoţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu