Şi ea, prinsă undeva între unghiile nu prea lungi de femeie-copil-om-cu-unghii-nu-prea-lungi şi sentimentele de vinovăţie, îi spuse aşa:
Dragul meu,
Patru e linişte. Şi furtuni mărunte între blocuri, pe scările băncilor private care nenorocesc continentul, licurici mărunţi peste iubiri îngropate. Şi eu visez. Şi visez că dorm, că în visele mele somnul încearcă să mă convingă că originea ochilor s-a pierdut în tatuajul asiatic al unui strămoş legat de mâini cu bucăţi subţiri de obligaţii sociale şi că rochia a fost urâtă. Ne lipim pleoapele. Şase lacrimi, când în iunie se dezleagă câinii. M-aş fi bucurat să nu te cunosc. Mint. M-aş fi bucurat să te cunosc. Şi nu te cunosc. Visez din când în când că, într-un an relativ bisect, am purtat un tricou albastru- foarte albastru-, o ameninţare sănătoasă care m-a făcut fericită şi-o mână-n păr, ca să nu pară prea puţin. Şi visez şi eu. Şi mai visez, dragul meu, până când, într-o zi, o să visez din nou. Cu prea puţină sinceritate,
Zdrang.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu