Măsura mărgelelor de sticlă a mai fost scrisă. Cu succes parcă. Şi-am luat-o şi eu o dată ca exemplu şi-am plantat-o într-un autobuz; tot cam atunci i-am dat voie unui bătrân albastru să-şi sufle mânecile şi să ridice de pe podeaua mării toate zâmbetele şi toate regretele plânse şi neregretate până atunci. Când ne întreabă despre ce e vorba în poezie, cam tot timpul spun că pentru mine aş vrea o carte mare cât un copac fără ramuri în care să-mi doresc toată ziua şi fără să vreau să mă macine o stare de fericire interioară nemaivăzută. Şi dacă nu sunt prea inspirată şi înţeleaptă cu dorinţele, atunci nu vreau nimic altceva decât să mă transform într-un atlas mic, foarte mic, şi să mă prind cu cârlige albastre de draperiile fabricii, să dau din picioarele pline de litere din ce în ce mai tare de câte ori se confundă becul cu luna şi să mă întreb în fiecare dimineaţă cât de subţire e cerneala cu care se scrie victoria în cărţile de revoluţie/război/istorie. Istorie care, în mod evident şi normal, începe undeva în jurul orei unu noaptea. Cam atât despre feline şi cărţi în care verbul a dori e la loc de cinste, de substantiv adică.
Un comentariu:
Chiar frumos începutul. :x
Luna şi becul. Frumoasă.. comparaţie.
Ideea cu atlasul e minunată.
Frumos. :D
Trimiteți un comentariu