Pe pânză

Primeşte-mă şi pe mine pe farfuria cu migdale. În ultima vreme îmi tot amintesc de Otilia-Otilia, cea cu rochie albastră şi bucăţele de ciocolată aruncate printre cărţi şi pian. Eu sunt Otilia într-o ceaşcă mică de ceai galben. Voiam să fiu Otilia şi nu puteam pentru că n-aveam pian. Acum îl scriu pur şi simplu şi nu mai vreau să fiu Otilia. De câteva decenii sunt eu cu ochi şi batic cu baloane, mă sperii când soarele sare în loc să răsară şi mă apropii de luna înjumătăţită dacă din mai ştiu eu ce motive în faţa blocului meu se pictează pe şevaletul de lemn de cireş bătrân şi şmecher. Desenatori profesionişti cu pensule, uleiuri şi pânze înrămate de mânuţele lor, care pictează intrări în scări moderne şi ieşiri de urgenţă din romanţe inexplicabil de tradiţionale şi clişeice. Asta mă sperie pe mine. Otilia ascunsă sub pian de frica pisicilor mici cu nume de licoare sau fruct.