Coliviile deschise de lângă castelul de apă

Dragi copii,

Haideţi să clarificăm o poveste cu caramele şi bomboane albastre care explodează printre dinţi. Haideţi să le explicăm oamenilor mari care nu-şi găsesc borcanul cu cafea unde se scriu (fără să ştii să scrii) poveştile de dragoste. Elegante, răsunătoare şi cu tunete mici fără piatră. Aşa sunt poveştile cu ingrediente amoroase pentru copiii de la mine din clasă. Învăţăm într-o generală care până acum câteva zeci de ani era doar pentru băieţi. Peste stradă, frate-miu e la şcoala de fete. Asta aşa, doar ca o ironie a sorţii şi a învăţătoarelor.

Mă întorc la dragoste. Vorbesc mult despre mine, aşa-i? Asta pentru că nu cunosc pe nimeni altcineva. În fiecare dimineaţă, între spălatul pe dinţi şi laptele din cuptor, îmi fac cunoştinţă cu câte unul dintre personajele care trăiesc în sprâncenele mele. Astăzi de exemplu m-am întâlnit cu o ureche îndrăgostită de-o trestie care-mi povesteşte de cel puţin patru ori pe clipă cum că din cauză că n-am ştiut răspunsul la întrebarea despre Munţii Apuseni, ea e singură şi-aproape văduvă. Tot de patru ori pe soare sau pe lună sau pe nisip îi explic şi eu că iubiri neîmpărtăşite s-au mai tot văzut, dar una ratată din cauza Munţilor Apuseni, mai rar. Şi urechea nimic. E vina mea şi gata. Gata.

Poveşti de dragoste s-au mai tot văzut. Fiinţa mea stângă le cunoaşte din povestite. Dreapta le ignoră cu puterea ei de copil care-a-nvăţat să-mpartă şi să scadă la şcoala de băieţi de lângă castelul de apă.

Îmi cam cer iertare. Recunosc.