Mă gândeam eu când eram mai mică şi mai puternică, dacă nu cumva Shakespeare minţea mult şi dacă un pisic n-ar putea fi un glob spart şi pus pe-o felicitare pentru oameni buni, dacă pe măsură ce creşti nu-ţi cresc oare şi aripi spre stomac şi dacă nu cumva cea mai frumoasă muncă din lume nu e cea de salvator de litere din turmele de cifre. M-am oprit puţin, nu mi-a răspuns nimeni şi-am trecut mai departe în amintirea vechilor semne cocoşate de întrebare. Mai pe la mijlocul călătoriei, când îmi încreţeam părul cu sârme şi bureţi, am luat-o de mână pe Nina Simone, am dus-o la uşa lui Racine şi i-am lăsat să se certe despre viaţa şi pielea galbenă a Sofroniei. Astăzi nu mai vorbesc cu nimeni despre cât costă numele unui om fericit; când eram mai puţin sălbatică şi mai puternică, aveam trei colecţii de vederi şi cecuri care cumpărau trei fericiri întregi, fericiri din castronul cu indiferenţă şi raze ultracurcubeice, fericiri în aşteptare. Dar să ne lămurim puţin: Sofronia e un personaj din viitor care nu răspunde la întrbări şi nu visează decât fulgi de zăpadă separaţi.
2 comentarii:
Cand eram mai mica, mai puternica si mai curajoasa, credeam ca o sa fiu intotdeauna asa.
Când eram mai mică aveam impresia că fericirea oamenilor mari e un costum maro şi-o serviertă plină cu hârtii indescifrabile. Şi-mi doream să scriu urât, să-nţeleg numai eu.
Trimiteți un comentariu