Pe mine ma plouă uneori cu cafea amară. Cu versuri uscate de crivăţul din Marea Caspică. Şi de cele mai multe ori râd. Râd cu zdrăngănituri de chei şi cu bătăi în poartă şi cu note din Marşul lui Radetzky. Râd pentru că nu pot să termin Versetele Satanice ale lui Rushdie. Şi râd de bietul om pentru că l-au condamnat la moarte pentru scris. Râd de voi. Râd de toţi papagalii care beau lapte cu miere şi cu lămâie şi râd de fiecare votant al primarului în parte. Îmi place câteodată să gătesc şi să râd de spuma supelor, de rădăcinile ţelinei şi de mirosurile de prin frigider. (Asta nu fac foarte des pentru că mi-e teamă de rutină.) Aşa că de cele mai multe ori, când mi-e foame, îmi iau umbrela galbenă, o deschid pe jumătate, dau drumul la armata de fluturi şi plec prin oraş în recunoaştere.
Apoi vine ploaia. Şi mă plouă mai întâi cu cafea boabe, apoi cu cafea măcinată, apoi cu cafea umedă, apoi cu cafea făcută, cu cafea amară, cu cafea cu zahăr, cu cafea rece...până într-un sfârşit când începe să ma plouă cu ceşti goale şi începe să urle umbrela de durere. Şi-atunci încep să plâng. Şi plâng ca Prometeu când avea 15 ani(dacă mă auzi, Prometeu, nu mai plânge!) din cauza ciorilor albe ce aveau să vină...şi care n-au mai venit nici astăzi de teama criticilor mitologiei şi de dragul turiştilor Muntelui Athos.
Mă întorc acasă liniştită. Îmi şterg lacrimile cu gândul la vreo invazie a ceaiurilor de la Cărtureşti, îmi şterg ochii cu umbrela spinoasă şi-apoi râd aşa cum fac fetele de 15 ani când se îndrăgostesc...
Şi mai ales râd de culori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu