Aş fi putut cunoaşte un student budist. Care să zâmbească atunci când nu plouă deloc şi să râdă atunci când plouă tare. Dar nu l-am cunoscut. A rămas suspendat într-una din gările occidentale aşteptând să vină câteva gheişe nordice să-i mângâie gâtul umflat de tăcere. Studenţii budişti sunt corsari pricepuţi: picioare de lemn, păr de păpuşă stricată şi suflet de intelectual beţivan.
Regret că n-am cunoscut niciun student budist. I-aş fi oferit trei linguri de gem de vişine într-un borcănel ciobit de cristal. L-aş fi invitat să citim împreună câteva studii de mecanică şi n-aş fi rezistat fără să-l întreb unde în lume ar vrea să trăiască. Dacă n-ar putea să rămână m-aş duce la ambasadă şi i-aş implora să-i prelungească viza. Dacă n-ar vrea...aş pleca eu. Nu acasă la el unde sufletele se tratează cu flori de lotus şi alifii de lapte de capră. M-aş exila într-o ţară închisă şi rece unde numai gândul că ai putea cunoaşte un student budist te-ar împinge într-un ţarc în care caprele te sfâşie cu dinţii lor conservatori şi te poţi stinge curajos cu gândul la istoria care nu se scrie.
Aş fi putut cunoaşte un student budist. Dar nu l-am cunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu