Apoi i s-a arătat în diferite ipostaze. Medic, nebun, înalt, indian sau ateu. Avea câteodată nasul mare şi ochii oblici, altădată visele lungi şi neîntrerupte şi de câteva ori purta pantofi atât de mici încât ar fi putut să o sperie.
Nu îl inspirase niciodată. Mai scrisese trei poezii despre diluantul de unghii şi îl lăsase şi ea baltă. Nimic din ce se năştea din imaginaţia lor nu mai avea legătură cu celălalt. Că se gândeau să mănânce zahăr ars la Paris era cert. Că ea băuse un pahar de vin când avea 15 ani. Că el visase o fată şi-apoi o cunoscuse. Că unul din ei, nu mai ştiau nici ei care, sărise geamul. Că se minunaseră de fiecare dată de mirosul celuilalt. Că niciunul din ei nu ştia să închidă uşa. Şi că nimic nu fusese adevărat. Că fuseseră inspiraţii de secunde. Că ea încercase să-l ascundă, iar el s-o arate atunci când nu era. Ea auzea căni sparte în pereţii de lângă, iar el încerca să-şi amintească dacă bluza ei albă avea bretele sau mâneci.
Şi într-o zi toate astea au încetat să mai apară. S-au subţiat amintirile, s-au dat toate premiile pentru romantism, s-au plictisit personajele, s-au dovedit a fi fericite cu nefericirea sau pur şi simplu şi-au amintit că nu s-a întâmplat nimic niciodată.
Tastele se spărgeau sub degetele lui murdare, mintea ei zvâcnea de câte ori o părăsea sufletul şi înclinaţiile amândurora de genii se spărgeau ca farfuriile grecilor. Fericite că şi-au încheiat povestea spre beneficiul nefericirii.
Sunt oameni simpli care nu s-au văzut niciodată şi încă se mai ţin minte. Poate doar unul din ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu