La ora nouă şi jumătate dimineaţa unul dintre noi pleacă să ia cafea. În pahare de plastic. Cu lapte, zahăr şi beţişoare. De obicei cinci. Câteodată patru. De foarte puţine ori trei sau două. Ne ducem cu o cutiuţă. De multe ori aceeaşi. Câteodată unul din noi o uită şi se întoarce cu alta. Eu o uit de cele mai multe ori. Eu aduc de cele mai multe ori altă cutie. Cu cinci cafele. Sau mai puţine. Depinde. Astăzi am adus patru într-o cutie verde şi lunguiaţă: o cutie pentru pungi de seminţe de floarea soarelui. În drum spre locul de unde aducem cafeaua am trecut pe lângă o companie de moarte. Adică o societate care organizează moartea. Adică organizează neorganizatul. Cineva le aducea flori cu camionul. Un loc unde se vând flori şi nu e florărie. Mai aproape de destinaţie, pe celălalt trotuar un copil s-a întors puţin dezorientat şi a luat-o la fugă în sens invers. Apoi s-a întors şi m-a depăşit. Cred că voia doar să vadă cum e să alergi dinspre Maria spre Bălcescu. Şi-a apucat liniştit mama de mână şi şi-au continuat drumul.Încet. La pas. Ca şi cum fuga fusese doar în imaginaţia lui. Sau a mea. Mama şi-a întors puţin capul şi i-am văzut trăsăturile obrazului stâng. Era una dintre mamele despre care altcineva ar spune că e frumoasă ca bătaia unui evantai andaluz în mijlocul iernii. Altcineva ar simţi durerea frumuseţii mamei copilului care fuge. Eu nu.
La întoarcere n-am mai văzut nimic. Tramvaiele şuierau un pic răguşite pe lângă cafelele mele.
Astăzi am adus patru cafele într-o cutie verde de floarea soarelui. Era rândul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu