Pe sub pielea ei fricoasă frunze uscate, abia ieşite din armată, se lamentau de lipsa sincerităţii lumii interioare. Cineva, ceva ca un bob de năut bolnav, strigase în lumea-ntreagă că sufletul e alb, transparent şi demn. Urmările? Sângele îşi vânduse culoarea la kilogram, picioarele se scurtaseră din lipsă de interes, ochii se deconectau mai des şi, cel mai tragic, universul vizitelor nocturne se stinsese de bucuria margaretelor.
Pe sub pielea ei albă astăzi treceau frunze de nuc, supărate şi dezamăgite.
"Mai bine păstram carcasa. Pe interior sunt doar lanţuri moi, bucăţi calde de carne şi minciuni cât cuprinde. Să nu mai vorbim de inimă..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu