Fără să ştiu scriam şi eu frânturi de istorie absurdă, ironică, grotescă şi puţin mai dureroasă decât cea din clasa a VII-a. Cristofor Columb mă ia de mână dintr-o carte cu copertă de orhidee şi-mi strigă aproape călcat pe nervi: "Mai vii? Plecăm fără tine!" Astăzi se vând sejururi în spaţiu. Lui i-au făcut unul gratis. Eu ar trebui să plătesc cu trei accente şi-un ñ mic de mână. "Du-te tu, Cristóvão Colombo! Eu mai stau pănă se coc perele. Atunci o să fiu sus, pe codiţă şi-o să mă pot aruncă spre hotelul vostru. Să ţii fereastra deschisă. În 2009 se mai descoperă un ocean. Eu aş vrea să-l îmbătrânim rapid. Să-i spunem Marea Ridurilor. Nu ştiu dacă Academiile ar fi de acord. Ai putea să vorbeşti tu? Să le spui că...."
Vorbesc singură. Nici măcar magnetofonul mic din buzunar nu-mi mai răspune. Cristóbal a plecat de mult. E puţin nebun, ştiţi? A plecat în vacanţă (l-ar fi costat şapte sute de mii de euro dacă nu primea invitaţie scrisă de la rabin) ca să găsească Paradisul Aerian. Mă spăl pe dinţi cu norii lui Colón.
"Mai vii? Plecăm fără tine!"
"Du-te...Mai stau puţin. Poate în a treia călătorie. Atunci îţi ies ţie bine toate!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu