Trăiam într-un hotel de cinci stele în Cartagena şi-aveam bani de buzunar cât să-mi cumpăr jumătate din cărţile editate în ultimii şapte ani. Din soare mi se scurgeau peste ochii aproape închişi firimituri mici de pâine mucegăită franţuzeşte şi pe corpul verzui şi-adormit mi se căţărau pietre mărunte de ploaie neîngrijită. Câteodată, mai ales noaptea, mă certam cu balcoanele vecine şi cerşeam filme tibetane traficanţilor de droguri. Când mi-era lene să zâmbesc plângeam puţin.
La prânz, când mă trezeam aproape buimacă de-atâta fericire, mă spălam pe cap cu şampon de baobab şi toate culorile lumii mi se puneau la picioare ca să-mi spun părerea despre colecţia de toamnă. Întotdeauna despre colecţia de toamnă. Întotdeauna aveam altă părere. Întotdeauna mi-au plăcut literele scrise de francezi. În Cartagena nu prea scriam pentru că n-aveam timp. Mă copleşise globul de plastic cu toate întrebările şi sfaturile lui inutile.
Câteodată mergeam cu personalul. Apoi cu barca în insule. Soarele continua să-şi scuture zgrumele în părul meu prosper şi obosit. Columbieni bronzaţi şi cuminţi îmi încântau pleoapele palide, triste şi aproape naturalizate.
Eram fericită. Sunt.
2 comentarii:
Stiai ca imaginatia ta e la fel de solida si fascinanta precum un baobab?
Si inca o chestie: nu stiu sa inot, dar pe aici, pe la tine, in ciuda apelor tumultoase, ma tin bine la suprafata.
Te-ajută să te ţii la suprafaţă peştii pe care i-ai înghiţit când erai mic. Peşti care toamna cad din baobabi şi se-ascund în sufletele micilor prinţi. Şi micii prinţi se fac mari, dar se minunează încă în faţa cuvântului. Şi cuvântul le întoarce favoarea şi se minunează în faţa lor.
Trimiteți un comentariu