"De ce nu mi-ai răspuns, de ce te-am oprit, de ce s-au strâns atâtea aşteptări, cât de greu era să fie altfel, de ce nu te-ai trezit, eu cred că am fost acolo, şi eu am fost acolo, poate era altă bancă, sau altă gară, poate ai greşit data, poate dacă mi-ai fi spus unde să te găsesc, mai bine erai acolo când trebuia, poate nici nu eşti tu, nici eu nu sunt sigur, nu erai cumva mai blondă, sau mai înalt, am stat mai mult de două ore, poate ţi-a stat ceasul, poate ţi-ai pierdut batista, cred că e puţin cam târziu, mai bine plec acasă, mai bine n-ai fi fost azi aici, măcar de n-aş fi avut nevoie de păstârnac, eu ţi-am spus că o să înveţi să găteşti într-o zi, şi n-ai avut dreptate, nici măcar puţin, nu, deloc, n-ai avut dreptate cu nimic pentru că nici de cântat nu ştiu să cânt, da dar sigur desenezi frunze albastre, da, dar asta ţi-am spus eu atunci, nu-i aşa că şi ţie îţi place budinca, ba da, cred că da, nu mai ştiu sigur...."
Am căscat aproape o secundă întreagă. Ochii lui mici de oboseală sau de beţie erau captivaţi de cine ştie ce rid mărunţel de pe gleznele mele dezvelite. Când au aproape douăzeci şi patru de ani gleznele au câteva riduri, exact ca hârtiile (cred că studii comparative găsiţi în anexa la istoria firului de iarbă).
Ne-am întâlnit din senin. Nu ne-am cunoscut niciodată. Am rămas doar cu impresia că prima întâlnire, neîntâmplată încă, a fost a doua. Când împlinesc douăzeci şi patru de ani fără vreo şapte luni, hârtiile încep să-şi închipuie că sunt scrise de o minciună cu degete lungi şi stilouri fără sclipici. Şi-atunci, plecat deja de undeva dintr-un război verde, cotorul începe să fie plouat cu întâlniri neîntâlnite în orăşele mici nepariziene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu