irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 20 iulie 2009

Minciună de pe vremea când Ilona a zis da

Ilona nu-şi mai amintea dacă zisese "da" de ruşinea lui sau a pereţilor scării. Atunci, după mai mult de zece ani, se bucura că nu fuseseră la plajă în ziua aia şi că n-o mai deranjau promisiunile lui cârpite.
El se uita la ea. Încă. Şi-avea sensibilitatea aia a oamenilor care şi-au pierdut rudele în război. Avea nevoie de ceva mai puţin puternic decât ea, dar nu putea să renunţe. O mai îneca uneori în zarzavaturi şi-i promitea câte ceva deşi ştia că n-o să poată niciodată s-o ajute. Îşi dorea s-o certe şi nu reuşea. O regăsise după mult timp. Ilona se măritase cu altul. Iar el trăia cu una pe care n-o iubea. Ilona a fugit. Şi-a fugit şi el. Apoi s-au întâlnit la o cârciumă, înecaţi amândoi în alcoolul celorlalţi. Fiecare avea semnele altor ani pe faţă. Ilona n-avea nevoie de dragostea lui, dar a acceptat-o. El se gândea că fusese acolo întotdeauna. Deşi nu era aşa.
Ilona zisese da. În scara blocului. Cândva. Cam pe la unsprezece ani.
Povestea nu e chiar aşa. Niciodată nu e chiar aşa. Povestea e spălată cu clor de curăţat piele de dinozaur şi, fără să încalece pe vreun fruct naţional, povestea e o minciună pornită de la adevărul universal: Ilona zisese da. Deşi n-o chema Ilona.

3 comentarii:

Teodor spunea...

mi-ai dat ceva de urmarit :)

Şerban Tomşa spunea...

Literatură nouă, originală, de cea mai bună calitate... Într-o viitoare istorie literară veţi figura într-un capitol special, alături de regretatul Cristian Popescu.

K. spunea...

Multumesc mult. Amandurora.