irinadehartie.blogspot.com Web analytics

marți, 7 iulie 2009

La noi la castel

Primul eseu pe care l-am scris (trei pagini de caiet mic, dictando) a fost scris de fapt de mama. De mami. Am avut şi eu contribuţia mea, dar mică. Despre o frunză. O frunză galbenă pe care o părăsesc toate surorile şi rămâne singură, cu bagajele făcute, să aştepte toamna. Cam aşa. După un an, în vacanţa dintre a cincea şi-a şasea am scris şapte pagini de caiet studenţesc (cu spirală). Singură. O adaptare a Cireşarilor. Alte personaje, alte întâmplări, un kitsch frumos pe care l-am citit în prima zi în faţa clasei ca să-mi scap colegii de prima oră de română. La sfârşit am plâns. Eu singură, emoţionată de talentu-mi copleşitor(halal talent!). Apoi am scris poezii. De toate felurile. Care mai de care mai valoroase. Unii ziceau că sunt bune. Aş zice că erau bune atunci şi proaste acum. Astăzi aş şterge câteva cuvinte, aş pune câteva virgule, mi-aş aminti de altă compunere cu zeul Poseidon şi aş face cumva să am timp să-mi ajut într-o zi copiii la teme. Frunzele galbene inventate de părinţi cresc în sufletul copiilor. Cresc mari. Şi nu mai rămân singure.

A fost odată şi un cal. La un castel desenat de toată familia. Calul l-a făcut tati. Prinţesa mami. Eu şi Răzvan ne uitam uimiţi.

Răzvan m-a învăţat să citesc. El a învăţat singur.

Aşa se creşte un copil. Şi doi.

Niciun comentariu: