Hocus Pocus Curaj

Ascuns în spatele veiozei fără bec, stătea. Cădeau pe geam câteva ploi şi pe uşi se scurgeau mizerii adunate de la zidarii de acum cincizeci de ani. Îşi promitea să fie bine. Şi bun dacă se poate. Şi să nu plângă, să şteargă pe jos, să fie când aripă, când gheară, să-şi mai facă un tatuaj şi să fie cavaler. Se speriase de câteva ori cu zâmbete, fum de ţigară crudă şi gene lungi. Ca pantofii vechi lăsaţi la voia întâmplării în valize cu miros de lumânări stinse. De fapt nu le aprindea niciodată. Se pare că focul îi dă senzaţii ciudate. Că plânge dacă îşi aminteşte de copiii cu cărţi subţiri şi de vânătaia arhipelagului. Poate să nu existe dacă vrea. Se ascunde în spatele veiozei fără bec, dă drumul amintirilor fără consoane şi guma de mestecat îl transformă în prim-balerin. Legiunea străină e o minciună. Căzăturile se înţeleg în poze.