Cioc cioc! Sunt eu, casa ta.

La mine acasă schiez cu grisine pe parchetul murdar, mănânc ceapă roşie-rozalie-mov cu mandarine împortocaliate, îmi pun cercei cu biciclete fără benzină, las puzzleuri neterminate cu piese împrăştiate pe sub mese, înşir hainele în linii curbe după bunul plac al încărcătoarelor de telefoane, pun muzică boricua şi mă reinventez în oglinzile furate de alţii. La mine acasă, speriată de salata de vinete din părul albastru al ferestrelor, mă dau peste cap şi peste picioare, orice numai să termin de tăiat în formă de stele ciobite toate hârtiile, toate cărţile şi toate găleţile de gunoi pline cu discriminare. La mine acasă port şosete una de-un fel şi una de-un fel şi mă strâmb de câte ori pot la Moş Nicolae care nu vrea să înţeleagă că nu trebuie să vină în fiecare noapte de cinci spre şase. Eu îi spun "decembrie", el zice "mai", eu îi spun "noapte bună", el zice "flori de mătase pe văl albastru de mireasă care-şi aminteşte de o dragoste din viitorul îndepărtat şi doi decibeli în pantă critică şi tandră". Aşa e la mine acasă. Şi-mi place tare.