Oare Aladin doarme pe burtă?

Când la şase dimineaţa îţi tremură picioarele de teama unei furtuni de cuvinte, cifre şi vise îngropate în sandale decupate în mijlocului unui ferburarie plin cu animale de case, e doar şase dimineaţa. Poţi să-ţi imaginezi că e Florida, că ai treisprezece ani, că există insecte care cred în minuni şi-ntr-un Dumnezeu cu două picioare, poţi să te apleci peste balustrada de lemn şi să te întrebi cum ar fi să arunci foarfeca în vişini şi tot n-o să fie altfel. E doar şase dimineaţa. Marţi. E zgomotul dulce-ruşinos al centralei, sunt sute de distanţe care apropie oameni mincinoşi, prefăcute în mişcări reci de crocodil onest, e singura noapte în care reuşeşti să dormi, singura perna de pe care curg cuvintele altcuiva şi, orice ai face, oricât ai pretinde că lacrimile sunt de la căscat şi oricât ai încerca să găseşti explicaţii, nu e nimic altceva decât şase dimineaţa, marţi, în februarie. Ce să mai zic de an?