La porţile ambasadei omului

În faţa lui se aşezaseră lumi întregi (îngenuncheate sau cu capul plecat), fluturi cu ochii închişi, tablouri abia începute şi stive mari de catifea proaspătă. Universul îşi despacheta penele, convins şi nehotărât în acelaşi timp, aproape singur în faţa aşteptărilor şi speranţei omului. Literă neînflorită, soarele cobora din librării non-stop, printre eşecuri şi degete neinelare, toate strânse într-un cufăr fără capac, când închis, când dezvelit, aşteptând nerăbdătoare vina omului şi urşii imaginari, fără soluţii şi fără nevroze. Din cojile mici de nucă plânsă pe la tâmple au curs şi ieri note oarbe, fără gusturi şi gust. Şi e închis.

Ţărm

Străbaţi apa cu privirea şi-i descoperi pielea uscată, peştii speriaţi de mal şi pietrele pătrunse de ochii turiştilor. Te aşezi nepăsător pe nisipul ud, îţi murdăreşti blugii, te gândeşti la actorii tineri din ultimul film despre război, calculezi motivele soarelui; pulsurile se sperie întotdeauna de florile de buzunar. Scoţi ochii din apă, îi ştergi cu inelul şi-i arunci în depărtări mai puţin blânde ca să-ţi aducă veşti de lemn, de cireşe şi de verbe mâncăcioase despre câte-un om distrat ba în Atlantic, ba în Pacific, ca şi cum niciun ocean n-ar putea vreodată să-i pună întrebări, să-i ceară socoteală, să-l consoleze pentru dispariţia unuia dintre şireturi. Pianul meu stă agăţat de o stâncă incoloră.

În martie ceaiul îşi pierde puţin din farmec. La opt fără un sfert dimineaţa tava de plastic cu ceai acru se transformă în metaforă. Forţat cu paracetamol şi şerveţele, peisajul de ceai se transformă în poezie. Condiţia esenţială e să fie duminică şi să ai un frigider care să-şi dorească foarte tare să zboare.

To do

Camerele de hotel sunt cuvinte din masa vocabularului pe care oamenii le frecventează o dată, de două ori în viaţă şi le lasă totuşi altora, convinşi sau nu că n-a fost să fie. În luna mai vreau să dorm singură într-o cameră de hotel, în Viena sau Budapesta. Vreau să mă urc singură în tren. Să citesc şi să dorm până ajung. Să mă bucur că am fugit puţin şi că am multe motive să mă întorc. Să mi se ceară buletinul la graniţă şi să nu pot să-l scot pe geam. Să ajung în gară, să mă uit în jur, să scot harta, să cumpăr un calendar, să mă plimb cu ghiozdanul în spate, să fac poze, să nu vorbesc la telefon decât foarte puţin, să nu am internet, să mă-mprietenesc cu un cuvânt nou dintr-o limbă dureroasă şi să dorm agitată pe o lenjerie albă şi tare, ca toate hainele paturilor de hotel. Vă rog să mă lăsaţi. Şi dacă nu e mai, e aprilie, şi dacă nu e aprilie, e iunie. E cald. Şi pot să dorm.

Cu ochii fierţi în topaz

Să topim culori în orez cu bob lung! Cred că, dar dacă are loc în mintea ta şi peisajul ăsta, într-o viaţă, mai departe de blugii prespălaţi şi butoanele cu riduri, am fost loc. O grădină, o casă mică sau curtea unui spital. Poate pur şi simplu loc de trecere. Un pod mic de piatră sau o înşiruire de lemne vechi. Sau piatra de sub un râu bolnav. Poate peste sufletele mele s-au scurs amintiri şi s-au îmbrâncit oameni care vorbesc astăzi limbi diferite. Fiecare cu perechea lui de blugi, fără să ştie că s-au iubit şi că i-a chemat aşa şi nu altfel. Cred că într-unul dintre ochii mei a crescut un spic de grâu şi sper, dacă mi se dă voie, să mai existe oameni coloraţi în boabe de orez. Odată, după ce mi-am făcut buletinul, am fiert o oală mare de Pepsi cu o prietenă bună despre care astăzi nu mai ştiu nimic. Cred că n-am avut curaj să aşteptăm explozia. E fantezie, ştii? Ecuaţiile au mai mult de două urechi.

Brăţară de zodii

Acum două ore mi-am înnodat la încheietura mâinii stângi două zodii, o planetă şi-o catedrală care nu vrea să fie văzută. Şi le păstrez. În constelaţia mea n-are loc decât o silabă scurtă, aproape sănătoasă, de vocale-vise căzute din patul de la etaj şi materializate în litere prăjite. Ca să distrăm stelele, am putea să le învăţăm să mintă. Şi stelele, îngâmfate ca toate stelele, ar refuza invitaţia cu mai multe bătăi de aripi. Eu nu cred în stele, dar cred că le văd. Sunt răguşite, cocoşate de griji şi întotdeauna în urmă cu şapte ani. Stelele nu poartă sutien şi nu ştiu să mintă.

Scrisoare

Dragă Audrey,

Aş vrea să te invit într-o zi să gustăm împreună coji speriate de lămâie şi nuci ridate. Să bem vin roşu poate. Dacă vrei şi nu te sperii, la Londra. Să zburăm cu muştele pe aripile mici ale avionului din centru şi să ne rătăcim prin New Orleans, aproape convinşi că suntem în Berlin. Eu tot cred că am trecut peste o femeie albă întinsă pe câmpurile de grâu. Ştii, de la un timp sunt de asfalt. Zilele fără tine sunt ca nişte buline înfometate. Perete bătrân de a cărui margine stă lipit pictorul bătrân, întors acasă cu regretul concretului în orientare. În fiecare noapte, înainte să adormi, o să îţi spun de zece ori cel mai frumos cuvânt din lume. Şi tu o să adormi gândindu-te la femeia albă ascunsă în grâu şi la scrisorile mele de pe vremea când te voiam liberă. Şi-aşa o să adormim amândoi, aproape împreună, aproape pentru două zile, cu tot cu urme de nuci pe dinţi.

Te sărut.

Eu, Cervantes.

Ştii, cândva, când nu e ziua ta, aş vrea să-ţi fac cadou o ghirlandă de mărgăritar, liliac închis, păpădii, fluturi şi bulgări de zăpadă roz.

El şi ea s-au întâlnit într-o portocală fascistă. Au făcut schimb de medalioane, fuste scurte şi sticle de cerneală. Au râs. Au îmbătrânit, au terminat şcoli, s-au sărutat prima dată, au zgâriat câteva ceruri sătule şi cam atât. S-au dat jos murdari de seminţe şi plini din cap până-n pipet de suc acrişor de portocală galbenă, şi-au luat la revedere, ea s-a măritat cu un măsurător de hârtie, iar el s-a retras într-o pictură neterminată. Ochii ei sunt ochii lui. Dintre dinţii ei de jos cad picături mici de diamante care fluieră şi peste pleoapele lui se aştern câteodată amintiri din miezul rece, portocaliu, al sufletului ei suflecat. În Buenos Aires portocalele cresc în întuneric. Pe sub pragul lui au trecut două fire de praf, aduse în nu ştiu ce bagaj din Europa. Parcă să zică şi astăzi că miroseau a cerneală acrişoară.

Trebuie să-ţi spun şi altceva

În nu ştiu ce an, târziu după naşterea mea, certificatele de naştere au început să se scrie la calculatoare vechi, cu unităţi mari şi albe, ascunse sub mese de lemn, şi de multe ori descompuse de câte o doamnă curioasă. (Pe Zelta o cheamă aşa pentru că tastatura se încurcase în opţiuni, taste şi degete arătătoare.) Mă gândesc şi mă întreb în acelaşi timp (deşi nu ştiu cum reuşesc) câţi cercei pierde o femeie pe an. Şi câţi sunt găsiţi de bărbaţi. Câţi ajung la alte femei. Câte scrisori scriu copiii. Şi cum se mai cumpără astăzi freziile. Mă întreb cum se pleacă la Viena. Şi-apoi mă gândesc la certificatul de naştere al oamenilor care nu s-au născut, la ultimii o sută de metri dintr-un drum printr-un aprilie mascat în iunie, la ochii celor supăraţi pe vagoanele metroului de sub liniile de tramvai şi mai ales la ochii funcţionarelor îndrăgostite nu ştiu din ce motiv de zgomotele seci ale tastelor. Şi mă pierd într-o cutie de şerveţele, mă sălbăticesc şi promit somn. Toate astea în timp ce dincolo de tastele scurte şi tocite se caţără pe Pacific soldaţi întorşi acasă fără oscaruri. Serviţi puţină confuzie? Nici măcar nu e la ofertă.

De aseară sunt un pian întors pe dos. Pianul pe care un copil neîndemânatic a vărsat un borcan de compot de pere. Sunt un pian cu multe clape, ba albe, ba negre, ba boabe de grâu. Ochi tatuaţi.

Măi, Sanda!

Să vă povestesc despre Alexandra.

Sâmbetele în martie sunt destul de subţiri ca să aibă nevoie de basca de la reduceri, de tenişii de pânză şi de cele trei plase de haine murdare. Se trezeşte pe la ora unu, vorbeşte puţin la telefon cu mamaie, se gândeşte să se culce din nou, face baie, uită să pună spumă de mărgăritar, îşi usucă părul, îşi ia tricoul cu micul dracula, îşi acoperă tristeţile din obraji, îşi pune basca şi tenişii roşii, ia plasele şi pleacă. Hainele sunt gata luni. Bea capuccino într-un bar cu pereţi roşii şi multe perne, dă banii pe chirie şi pe gaz, pleacă pe jos la mall, vede singură (pe lângă nu mai sunt decât vreo trei sute de oameni) Alice în Ţara Minunilor, iese din sală, se întoarce, se pune în primul rând, un copil nervos că n-are pălărie şi pisici dă cu picioarele în capul ei, mai dă o dată, ea nu zice nimic (şi-aşa astăzi toată lumea a fost nervoasă), iese mulţumită de ochii verzi ai lui Johnny, cumpără cea mai urâtă şi cea mai ieftină bluză din universul de sud, pâine caldă, o forfecuţă, vreo trei mape şi vreo două prăjituri, ajunge acasă, lucrează cu drag pentru luni, nu face nimic pentru duminică, i se face foame, mănâncă pâine arsă, castraveţi muraţi şi cârnaţi subţiri şi ca să fie cea mai frumoasă sâmbătă din universul căzut în cap, deschide una dintre cele şase beri care stau în frigider din luna octombrie. Abia acum îi trece prin cap că poate şi berea expiră.

Nu...nu-mi place să vorbesc despre mine la persoana a III-a. Câteodată, când n-am timp, curaj sau chef, Alexandra mi-o ia înainte şi face tot ce-aş vrea şi eu să fac dacă azi ar fi sâmbătă, şapte martie două mii zece.

Din cer cad ghiocei răzvrătiţi

Mă fascinează. Hărţile colorate, globul pământesc de carton, reducerile, veiozele cu frunze de bambus, cafeaua, ochelarii şi tricourile isteţe. Mă fascinează oamenii disciplinaţi care nu sunt de acord cu ce fac. Mă fascinează capacitatea de a uita principii. Şi muzica îngroşată cu nisip portughez. Zăpada în martie trebuie să fie o minune. Şi ar trebui să recunoaştem că principiile se amestecă des cu apele de pe hartă, cu ochelarii de pe tricouri şi cu disciplina blestemată pe la colţuri de veioze de bambus.

Stimate Domnule Hrabal,

Furând ideea lui Huelle, dar mai ales pe cea a cofetăresei de la blocul de lângă, m-am hotărât să îţi scriu. După lupte zadarnice cu picioarele reci ale canapelei, cu prunele necoapte ale sticlelor din frigiderul stricat şi mai ales cu ciocolata neagră, am hotărât că n-am despre ce să-ţi scriu. Că-mi place că eşti singur, tandru şi supus, dar tristeţea indienilor taino pe care n-ai apucat să-i cunoşti îmi scoate din sărite inspiraţia, imaginaţia şi ipocrizia. Mă obsedează numerele pare, numele meu surd şi găleţile de gunoi căptuşite cu ziar. Nu ştiu cum simt porumbeii, nu prea ştiu regulile defenestrării şi îmi e aproape indiferentă situaţia limbii cehe. Ştiu totuşi ceva despre componentele metafizice din hârtia cu pătrăţele şi cred – doar cred- că am învăţat să pronunţ căderea cireşelor în iulie. În rest, regi cu castele mucegăite, memorii intenţionat tocate mărunt, ora două aici- ora cinci dincolo şi bărbaţi care se întorc la roţile şi lanţurile bicicletelor.

Te îmbrăţişez.

Dacă oraşul nu are gară...

Ne-am întâlnit într-un orăşel de lângă Paris. Nu ştiu exact câţi ani trecuseră. N-am întrebat nimic. Nici câte mere mâncase în nopţile pare, nici câte stele căzuseră pe partea lui de lume, nici de câte ori pe zi îşi sugrumase gândurile nepotolite. N-am răspuns la nicio întrebare. Vorbeam despre lucruri mărunte, atât de mărunte că se speriau firimiturile de praf provincial. A fost o secundă, o jumătate de secundă, în care eu m-am oprit şi-am căscat, iar el şi-a îngropat privirea în gleznele mele.

"De ce nu mi-ai răspuns, de ce te-am oprit, de ce s-au strâns atâtea aşteptări, cât de greu era să fie altfel, de ce nu te-ai trezit, eu cred că am fost acolo, şi eu am fost acolo, poate era altă bancă, sau altă gară, poate ai greşit data, poate dacă mi-ai fi spus unde să te găsesc, mai bine erai acolo când trebuia, poate nici nu eşti tu, nici eu nu sunt sigur, nu erai cumva mai blondă, sau mai înalt, am stat mai mult de două ore, poate ţi-a stat ceasul, poate ţi-ai pierdut batista, cred că e puţin cam târziu, mai bine plec acasă, mai bine n-ai fi fost azi aici, măcar de n-aş fi avut nevoie de păstârnac, eu ţi-am spus că o să înveţi să găteşti într-o zi, şi n-ai avut dreptate, nici măcar puţin, nu, deloc, n-ai avut dreptate cu nimic pentru că nici de cântat nu ştiu să cânt, da dar sigur desenezi frunze albastre, da, dar asta ţi-am spus eu atunci, nu-i aşa că şi ţie îţi place budinca, ba da, cred că da, nu mai ştiu sigur...."

Am căscat aproape o secundă întreagă. Ochii lui mici de oboseală sau de beţie erau captivaţi de cine ştie ce rid mărunţel de pe gleznele mele dezvelite. Când au aproape douăzeci şi patru de ani gleznele au câteva riduri, exact ca hârtiile (cred că studii comparative găsiţi în anexa la istoria firului de iarbă).

Ne-am întâlnit din senin. Nu ne-am cunoscut niciodată. Am rămas doar cu impresia că prima întâlnire, neîntâmplată încă, a fost a doua. Când împlinesc douăzeci şi patru de ani fără vreo şapte luni, hârtiile încep să-şi închipuie că sunt scrise de o minciună cu degete lungi şi stilouri fără sclipici. Şi-atunci, plecat deja de undeva dintr-un război verde, cotorul începe să fie plouat cu întâlniri neîntâlnite în orăşele mici nepariziene.

În căciula lui stau pitite zâne mici cu dinţi ascuţiţi pentru perele necoape, mii de gângănii silabisite şi douăzeci de alte căciuli mai mici, orgolioase şi nesuferite. În căciula mea stau lei sălbatici, întorşi din războaie cu apă minerală, lei de iulie, blânzi şi tandri ca poveştile spuse mai târziu.

Ismael Serrano

De drag

Dragul meu drag,

Pe mâna mea dreaptă aleargă convinsă o brăţară cu treizeci şi trei de bile mici şi albastre întrerupte din jocul de poker de un bob de argint cu semne mandarine. Astăzi m-am gândit să te amestec cu cerul plin de bube sau să te colorez cu sare de mare bine păstrată în sticle de plastic cu dop roşu. Mâinile tale aveau gust de ciocolată cu cafea. Am un tezaur. Am un tezaur. Adică am o comoară. Sub perne. Buzele tale se topesc ca legăturile de ardei iuţi în plasele de pânză. Îmi plac pernele albe şi pătrate. Îmi amintesc. Pernele pe care nu dorm prinţese, pernele care se întreabă de ce urechile tale sunt amare şi pernele sub care se zaharisesc comori cumpărate cu albastru de unghii mici. Tu n-ai niciun inel în plus, aşa-i?

Cu drag,

"Mi-e drag."

Europa îndrăgostită

Suntem hârtii cu dileme. Să fiu prefix, să fiu potcoavă, să fiu mişcarea unui zmeu cu picioare de gumă? Suntem obsesii, manii şi cuvinte-pietre fără semne din copilărie. Noi doi suntem plicuri pline de pantofi albi. Suntem primele douăzeci de zile. Eu vorbesc mai mult, tu mă îndrăgeşti, eu îţi mângâi părul, tu mă prinzi de mâna stângă fără să ştim teoria ochilor deschişi. Noi doi am fost o doamnă bătrână într-un fotoliu plin cu frunze de nuc căzute din plopul prefăcut. Femeia care-şi muşca buzele în curtea liceului de călugăriţe. Am rămas aşa. Unul buza de sus, unul piciorul scaunului. Eu mă caţăr pe plapuma cu buline care nu-mi acoperă spatele, tu asculţi muzică delicată şi crem. Că multe dileme mai au şi hârtiile! Mai ales dacă sunt înecate în harta politică a vreunui continent îndrăgostit de o emisferă necuviincioasă.

Cine e Sabila?

Sabila are zece degete la mâini şi zece la picioare. Cred că pe undeva prin cutia de plastic a lumii, ascuns în munţii plini de cizme goale şi haltere bătrâne, o aşteaptă un om cu patru tatuaje, câte două pe braţ, fiecare cu povestea lui superficială, fiecare cu durerea acelor prefăcute, cu cerneala, cu mâinile care curăţă restul de piele, fiecare cu propria imagine despre culoarea pielii Sabilei. Sabila e pe punctul de a zbura, ca într-un cântec sudamerican. Are ochi dezbrăcaţi. Mii de sărutări pe glezne şi dorinţa de a fi mai mult femeie decât om. Probabil că Sabila nu ştie nimic despre tonetele pline cu flori de plastic. Sunt aproape sigură că Sabila e înţeleaptă, dar n-a găsit încă manualul de instrucţiuni pentru savarinele electrice de sub pernele pe care doarme neliniştit bărbatul cu cele patru tatuaje fără mângâiere.