Facto Delafé y las Flores Azules - Enero en la Playa

Arta se leagă cu puţină făină de grâu

Mai acum vreo trei zile şi-un pic mi-am aruncat sticlele din ochi într-un pahar plin cu nevăzut. Şi-am măsurat din nou cu pete mici de cărbune toate minutele neterminate. Într-o toamnă cu târziu clasic am sărbătorit silabisirea weekend-urilor şi-a genitivului, am colorat fiţuici cu note bune şi note triste şi de câte ori m-am împiedicat de-un soldat îngâmfat l-am transformat în sunet de telefon fix. Mi-am spus apoi că poate e momentul să-mi scot diploma de vrăjitoare de sub pat şi exact înainte să ningă mi-am croşetat un fular mic cu ciucuri mari ca să mă laud fără prepoziţii. Mi-am acordat chitara cu pensula. Şi-am hotărât împreună cu toţi cei fără putere de decizie că soarele e mai mult măr decât lămâie şi că e timpul ca pentru dragostea sirenelor să se îndure lupte cu durerea dorului şi mai ales cu doi litri de vin şi-un pic de zahăr în vodkă. 

"Înainte să apară oamenii, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că licoarea şi licuriciul s-ar putea ţine de mână." - zise un domn cu cearcăne, puţin supărat pe televizoare. 

Apa de dinainte de noiembrie

Pentru că, îmi imaginez şi eu, trebuie să fie puţin cireaşă-acră să nu poţi să spui ce vrei. Să trebuiască să-ţi inventezi spaţii goale, să dai afară mobila şi prăjiturile din câteva sectoare mărunte ale creierului ca să poţi să depozitezi dureri care n-au voie să se dezbrace, care n-au timp să-şi coloreze urmele cu creta de pe buzele altcuiva şi care, mai ales, răcesc de fiecare dată când cade tavanul bazinului olimpic din oraşul cu ape crude. Vacanţele de iarnă trebuie să fie aproape ca un cozonac care nu creşte. Şi nedefinite, cremele de corp trebuie să se tranforme în explicaţii neînţelese şi mai puţin acceptate decât orice licoare roşie în pahar cu picior. Probabil că cineva bate ţara mea cu piciorul. Şi eu aştept strânsă în braţe de cana cu clopoţei.  

Explicaţii supărătoare

Când lucrurile încep în martie şi se termină la opt fără zece cu convingerea că nu se pot uita înseamnă că nu se mai termină pentru că n-au început şi că florile de gutui s-au pierdut printre dinţii pisicilor alcoolice, că inelele albe se transformă în unghii de soc şi că, aproape imposibil, bucăţi de pâine albă se sparg în ochii coloraţi ai păpuşilor de sticlă din filmele britanice.

Mi-e cam dor de iarnă şi-aş vrea să-mi treacă

Să ascult hârtia când se îndoaie, plăpândă sub mână europeanului cucerit de venele cireşilor. Şi să nu-mi găsesc instinctele întoarse pe dos sub apele dezordonate din bibliotecă. Uite! Acolo sus, departe, mai aproape de cearcănele cerului decât de oraş, o linişte curioasă, agăţată pe o sârmă rămasă singură. După concert sârmele rămân singure şi liniştite, care mai de care mai simandicoase, şi se ascund pe sub porţile miniştrilor absenţi. Şi eu sper acelaşi lucru. 

Pentru cine nu ştie cu câte cuvinte se cumpără kilogramul de gheaţă, să caute soarele. Şi când l-o găsi, să-mi dea de veste. Aş avea câteva economisite. Mulţumesc.

Din cutia cu dinozauri albaştri şi broaşte ţestoase înţelepte

Într-o seară, pe la nouă, m-am trezit prefăcută-n miros de pâine prăjită, abur de cafea amară şi cântecel de trompetă, un fel de jazz de mic-dejun, într-o seară pe la nouă. M-am jucat puţin cu un haş mic de mână, am tricotat trei pliculeţe de ceai şi-am pus semne de întrebare peste şi înainte de plăpumică. După, mai pe la zece, m-am aşezat turceşte sub masă şi-am jucat şah cu covorul. Eu mi-am pariat florile de mărgăritar, el banii de la CEC. Când ne-am plictisit, el s-a culcat în sunete mici de cobză spartă şi eu m-am dus singură până-n Singapore ca să-mi măsor neîncrederea în privighetori şi-n lemnul de brad bătrân. Când m-am întors, după câteva săptămâni pline de mister împrumutat din părul unei doamne de optezeci şi şapte de ani din avionul numărul 4 care pleacă din sensul giratoriu, când m-am întors - cum spuneam - mi-am împletit părul şi mi l-am prins cu oglinzi mari şi strălucitoare- deşi nespălate, am sărbătorit întoarcerea motocicletelor din oraşe călătoare şi-am sărit peste valurile despărţite în silabe ca să aflu cine şi de ce nu s-a uitat în ochii tăi în momentul în care ţi-ai legat urechile cu zâmbete sociale. Între timp am suferit puţin şi m-am întors la mirosul de pâine prăjită. Îmi place să fiu cântecel. La şah pierde întotdeauna cine nu ştie să spună Ă şi RR. 

Pe strada îngustă, spre mare

În cartierul nostru parizian nicio casă nu semăna cu cealaltă. Scări mici sau înalte, fără scări, cu colţuri sau rupte din loc în loc, melci sau scoici, scări cu flori pe margine în vaze înalte de paie sau scări fără flori. Despre scări s-ar putea scrie un tratat şi eu l-aş citi nerăbdătoare. Las cartea din mână şi urc către cartierul parizian. Câţiva ani de când într-un oraş pe malul unui ocean mic am văzut o vitrină cu pantofi urâţi din piele de orice. Pe talpă se lipise parfum de criză sentimentalo-psihologică. Dimineaţa, când mă trezesc cu ochii lipiţi cu cartier parizian, simt pe încheietura bleagă un parfum care nu-i al meu. Şi-ncerc să-l păstrez cu toată forţa franţuzească a japonezilor care trăiesc în Londra. M-am mutat într-un cartier cu canapele în loc de scări. Ca să faci salturi trebuie să te transoformi în picătură de sânge şi să te laşi înşelat de termometre şi doamne înalte şi subţiri care montează canapele în fuste de blugi. Cel mai frumos moment al zilei e vocea subţire a celui care, crezând că a pierdut, câştigă premiul de popularitate.

Te pictez. Soldăţei mici de frunze şi ceai amărui. Nori mici de carton care se rup pe pături scămoşate întinse graţios pe iarbă. Lilieci încă verzi cu flori măcinate. Maşina de tocat plină cu dragoste şi altruism. Te pictez.

Din vârful creionului de lemn

Măsura mărgelelor de sticlă a mai fost scrisă. Cu succes parcă. Şi-am luat-o şi eu o dată ca exemplu şi-am plantat-o într-un autobuz; tot cam atunci i-am dat voie unui bătrân albastru să-şi sufle mânecile şi să ridice de pe podeaua mării toate zâmbetele şi toate regretele plânse şi neregretate până atunci. Când ne întreabă despre ce e vorba în poezie, cam tot timpul spun că pentru mine aş vrea o carte mare cât un copac fără ramuri în care să-mi doresc toată ziua  şi fără să vreau să mă macine o stare de fericire interioară nemaivăzută. Şi dacă nu sunt prea inspirată şi înţeleaptă cu dorinţele, atunci nu vreau nimic altceva decât să mă transform într-un atlas mic, foarte mic, şi să mă prind cu cârlige albastre de draperiile  fabricii, să dau din picioarele pline de litere din ce în ce mai tare de câte ori se confundă becul cu luna şi să mă întreb în fiecare dimineaţă cât de subţire e cerneala cu care se scrie victoria în cărţile de revoluţie/război/istorie. Istorie care, în mod evident şi normal, începe undeva în jurul orei unu noaptea. Cam atât despre feline şi cărţi în care verbul a dori e la loc de cinste, de substantiv adică. 

Albuş de boltă peste Dunărea austriacă

Înot printre bandaje şi răni închise cu săpun-pastilă de liliac şi somn, bucăţi de miez de pâine proaspătă şi vise cu poduri greceşti peste ferestre lipite de pereţi albaştri. Câteodată, când ne întâlnim noi doi la capăt de balustradă şi-mi iau în buzunare cuvintele din limbi necunoscute şi cântăm muzică neagră fără să ştim nicio notă, niciun vers şi nicio coardă de chitară, sub pământ se autoplantează flori mov de dublu septembrie.  Mai şi pictăm din când în când, vrăjiţi de cărţi plăpânde cu copertă groasă, cărţi despre prinţi mici şi petale căţărate şi coborâte de pe planete cu nume de străzi, iubiri mai mari sau mai mici, mai curate sau mai ascunse, pictăm cărţi despre muzica oraşelor ungureşti şi secrete fără nume.

Ea îl ţine strâns în braţe, pe degetele mici inelele sunt dantelate, spatele lui e o picătură din lună, pituluşu' în grădina muzeului, hai să ne ascundem în subsol, şi-atunci podul se făcu din gălbenuş de ou, mai bine ieşim puţin afară, cine are buzele mai groase?, mie mi-e frică şi nu vreau să te supere nimeni, explozii mici de fericire înaltă, coboară-mă pe-o scară din filme alb-negru, cam unu optzeci şi trei, aş vrea să mă pierd în Buenos Aires câteva ore, închide ochii şi se preface că doarme, mai puţin de o sută de kilometri de lucruri pe care încă n-ai voie să le scoţi din imaginaţie, ea îl ţine în braţe, vagoanele se despart de locomotivă, autori de melodii pentru cină în restaurante scumpe, eu încerc să zâmbesc când mi-e somn, el a-nvăţat-o să spună r, ea nu l-a-nvăţat încă să nu sară peste cratimă. 

În faţa gării, staţia de tramvai mutată pe verticală odată cu durerea de picioare supărată pe lipsa de magneziu galben şi companie. Oameni supravegheaţi de oameni. Ca să uiţi poţi să bei puţin. N-ai timp. Mai bine pleci repede. Tramvaiul 2. Tu urcă în doi. Eu aştept optul. Tramvaiul 8. Cuvintele se transformă şi ele în corp de vază goală şi nehotărâtă. Ai putea să te întrebi tot felul de lucruri, dar mai bine închizi ochii şi răspunzi cuminte la întrebările altora. 

Educaţie tehno-sentimentală

Decupez pământ. Îl leg cu sfori mici, împletite cu gânduri de pisică mică, îl aleg din sute de poveşti neinspirate şi-l decupez în spiritul legilor antiîmbătrânire. Mă gândesc cum să mă trezesc. Mă trezesc egoist. Mă gândesc cum să spăl prosoapele. Şi încetez să mai gândesc până nu mă transform în bilet de avion fabricat de mâini care miros a tulpină de mărgăritar abia dăruit, rupt pe furiş din grădina din faţa blocului. Decupez pământ ca să-mi construiesc case pentru albine şi pisici mici şi neastâmpărate. Decupez deja-vu-uri cu dantelă şi margine de macrame. Plăpândă şi puternică, rădăcina firului de pământ se lasă împletită în sfoara de credit. Eu mai zâmbesc, mai decupez puţin pământ şi mai caut câteva cuvinte în dicţionarul explicativ de unde lipsesc rândurile care încep cu singurătăţi la cinci dimineaţa.

Caut coloană sonoră pentru vis-imagine cu schele şi oameni care se topesc ca untul.

După visele cu motociclete, căţei albi şi chinezi-măicuţe, iată-ne ajunşi la cel mai sensibil dintre toate. Pe schele nehotărâte, prieteni buni, filmaţi de camere mici pregătite pentru videoclipuri muzicale. Ies şi eu de pe un geam, mă plimb pe schelă şi când să plecăm toţi acasă fericiţi, unul dintre voi începe să se topească. Aşa...să te topeşti încet încet ca un butoi de unt sau un calup mare de ciocolată. Şi cum schela nu e prea sigură, te topeşti spre mine. Afară oameni cu şepci şi veste cu buzunare mici ne filmează din spatele visului.

P.S. Răspunsuri....

De ce nu ne întrebăm niciodată cum se fac cremele de faţă şi cine-a inventat linguriţele? De câte ori s-a oprit Cortazar când scria Şotron? Cine mi-a împletit geanta? De ce oamenii se întâlnesc numai atunci când ştiu şi nu ştiu să fugă? Câte cireşe are un cireş mic? De ce ne punem cercei şi câţi cercei au avut străbunicile mele? Cât cântăreşte o pisică mică? Ce zi e azi şi de ce e ziua asta? Cine a hotărât că oraşul ăsta e aşa şi nu altfel? Şi da, ştiu că toţi copiii îşi pun întrebările astea, dar mai ştiu şi că nu numai că uită răspunsurile (inventate de părinţi), dar cu timpul îşi plictisesc atât de tare ochii că lasă curiozitatea pentru mai târziu. Şi revin la întrebări pe la vârsta bunicilor care nu înţeleg ce e internetul.

Fără răspunsuri e mai uşor

Răspunsuri la întrebări pe care nu ni le punem niciodată. De câte ori se apropie jumătatea lui septembrie şi aud în faţa blocului accente străine şi fragmente de ochelari mărunţi, mă întreb câte ceva. Astăzi de exemplu, mi-am amintit cum o bunică-mătuşă cu părul alb-mov venea să ne vadă în prima sau în ultima zi de şcoală. Mi-am amintit cum pe malul Oceanului, în piaţa rotundă unde parcau autobuzele mirosea a pensule proaspete şi-a flori cu care se înregistrează data şi ora. Nu ştiu prea bine ce gust are iulie acolo. Despre cafea şi alte poveşti dulci. Întrebarea de astăzi, pentru asigurarea anului şi un septembrie actual şi demodat: Ce simte apa când fierbe?

Luis Ramiro - Te quiero y te odio

Cada vez que respiro se te hincha un pulmón...

Poveste despre ziua băncilor ondulate

Paşi pe frunze. Paşi pe frunze. Paşi pe frunze. Frunze pe pian. Pian pe unghii subţiri. Pian pe unghii. Unghii pe chitară. Chitara în aer. Aerul în corzile vocale ale peştilor. Ochi de peşte-bebeluş. Copilul născut din adulter. Dragostea sub pian. Pianul şi chitara. Sincornie fără vârstă. Paşi pe frunze întoarse pe dos. Părul, copilul şi frunzele. Oglinda din nervii frunzelor. În oglindă pianul. Aluniţe în formă de femeie frumoasă. Bulevard fără taxă. Apăsarea timplului în zorii pianului. Paşi pe pian. Paşi pe pian. Paşi pe pian. În suflet copii născuţi din iubiri frânte sub lege. Paşi pe frunze. Pian pe frunze. Frunze.

Într-o zi o să-mi umplu visele cu o mie cinci sute zece cuburi mărunte de gheaţă şi-o să le transform în picioare mici de căpcăun celebru cu unghii albastre şi zâmbet dulce de copil blond şi năzdrăvan.

Pe pânză

Primeşte-mă şi pe mine pe farfuria cu migdale. În ultima vreme îmi tot amintesc de Otilia-Otilia, cea cu rochie albastră şi bucăţele de ciocolată aruncate printre cărţi şi pian. Eu sunt Otilia într-o ceaşcă mică de ceai galben. Voiam să fiu Otilia şi nu puteam pentru că n-aveam pian. Acum îl scriu pur şi simplu şi nu mai vreau să fiu Otilia. De câteva decenii sunt eu cu ochi şi batic cu baloane, mă sperii când soarele sare în loc să răsară şi mă apropii de luna înjumătăţită dacă din mai ştiu eu ce motive în faţa blocului meu se pictează pe şevaletul de lemn de cireş bătrân şi şmecher. Desenatori profesionişti cu pensule, uleiuri şi pânze înrămate de mânuţele lor, care pictează intrări în scări moderne şi ieşiri de urgenţă din romanţe inexplicabil de tradiţionale şi clişeice. Asta mă sperie pe mine. Otilia ascunsă sub pian de frica pisicilor mici cu nume de licoare sau fruct.