miercuri, 29 septembrie 2010

Din cutia cu dinozauri albaştri şi broaşte ţestoase înţelepte

Într-o seară, pe la nouă, m-am trezit prefăcută-n miros de pâine prăjită, abur de cafea amară şi cântecel de trompetă, un fel de jazz de mic-dejun, într-o seară pe la nouă. M-am jucat puţin cu un haş mic de mână, am tricotat trei pliculeţe de ceai şi-am pus semne de întrebare peste şi înainte de plăpumică. După, mai pe la zece, m-am aşezat turceşte sub masă şi-am jucat şah cu covorul. Eu mi-am pariat florile de mărgăritar, el banii de la CEC. Când ne-am plictisit, el s-a culcat în sunete mici de cobză spartă şi eu m-am dus singură până-n Singapore ca să-mi măsor neîncrederea în privighetori şi-n lemnul de brad bătrân. Când m-am întors, după câteva săptămâni pline de mister împrumutat din părul unei doamne de optezeci şi şapte de ani din avionul numărul 4 care pleacă din sensul giratoriu, când m-am întors - cum spuneam - mi-am împletit părul şi mi l-am prins cu oglinzi mari şi strălucitoare- deşi nespălate, am sărbătorit întoarcerea motocicletelor din oraşe călătoare şi-am sărit peste valurile despărţite în silabe ca să aflu cine şi de ce nu s-a uitat în ochii tăi în momentul în care ţi-ai legat urechile cu zâmbete sociale. Între timp am suferit puţin şi m-am întors la mirosul de pâine prăjită. Îmi place să fiu cântecel. La şah pierde întotdeauna cine nu ştie să spună Ă şi RR. 

Pe strada îngustă, spre mare

În cartierul nostru parizian nicio casă nu semăna cu cealaltă. Scări mici sau înalte, fără scări, cu colţuri sau rupte din loc în loc, melci sau scoici, scări cu flori pe margine în vaze înalte de paie sau scări fără flori. Despre scări s-ar putea scrie un tratat şi eu l-aş citi nerăbdătoare. Las cartea din mână şi urc către cartierul parizian. Câţiva ani de când într-un oraş pe malul unui ocean mic am văzut o vitrină cu pantofi urâţi din piele de orice. Pe talpă se lipise parfum de criză sentimentalo-psihologică. Dimineaţa, când mă trezesc cu ochii lipiţi cu cartier parizian, simt pe încheietura bleagă un parfum care nu-i al meu. Şi-ncerc să-l păstrez cu toată forţa franţuzească a japonezilor care trăiesc în Londra. M-am mutat într-un cartier cu canapele în loc de scări. Ca să faci salturi trebuie să te transoformi în picătură de sânge şi să te laşi înşelat de termometre şi doamne înalte şi subţiri care montează canapele în fuste de blugi. Cel mai frumos moment al zilei e vocea subţire a celui care, crezând că a pierdut, câştigă premiul de popularitate.

miercuri, 22 septembrie 2010

Te pictez. Soldăţei mici de frunze şi ceai amărui. Nori mici de carton care se rup pe pături scămoşate întinse graţios pe iarbă. Lilieci încă verzi cu flori măcinate. Maşina de tocat plină cu dragoste şi altruism. Te pictez.

marți, 21 septembrie 2010

Din vârful creionului de lemn

Măsura mărgelelor de sticlă a mai fost scrisă. Cu succes parcă. Şi-am luat-o şi eu o dată ca exemplu şi-am plantat-o într-un autobuz; tot cam atunci i-am dat voie unui bătrân albastru să-şi sufle mânecile şi să ridice de pe podeaua mării toate zâmbetele şi toate regretele plânse şi neregretate până atunci. Când ne întreabă despre ce e vorba în poezie, cam tot timpul spun că pentru mine aş vrea o carte mare cât un copac fără ramuri în care să-mi doresc toată ziua  şi fără să vreau să mă macine o stare de fericire interioară nemaivăzută. Şi dacă nu sunt prea inspirată şi înţeleaptă cu dorinţele, atunci nu vreau nimic altceva decât să mă transform într-un atlas mic, foarte mic, şi să mă prind cu cârlige albastre de draperiile  fabricii, să dau din picioarele pline de litere din ce în ce mai tare de câte ori se confundă becul cu luna şi să mă întreb în fiecare dimineaţă cât de subţire e cerneala cu care se scrie victoria în cărţile de revoluţie/război/istorie. Istorie care, în mod evident şi normal, începe undeva în jurul orei unu noaptea. Cam atât despre feline şi cărţi în care verbul a dori e la loc de cinste, de substantiv adică. 

luni, 20 septembrie 2010

Albuş de boltă peste Dunărea austriacă

Înot printre bandaje şi răni închise cu săpun-pastilă de liliac şi somn, bucăţi de miez de pâine proaspătă şi vise cu poduri greceşti peste ferestre lipite de pereţi albaştri. Câteodată, când ne întâlnim noi doi la capăt de balustradă şi-mi iau în buzunare cuvintele din limbi necunoscute şi cântăm muzică neagră fără să ştim nicio notă, niciun vers şi nicio coardă de chitară, sub pământ se autoplantează flori mov de dublu septembrie.  Mai şi pictăm din când în când, vrăjiţi de cărţi plăpânde cu copertă groasă, cărţi despre prinţi mici şi petale căţărate şi coborâte de pe planete cu nume de străzi, iubiri mai mari sau mai mici, mai curate sau mai ascunse, pictăm cărţi despre muzica oraşelor ungureşti şi secrete fără nume.


Ea îl ţine strâns în braţe, pe degetele mici inelele sunt dantelate, spatele lui e o picătură din lună, pituluşu' în grădina muzeului, hai să ne ascundem în subsol, şi-atunci podul se făcu din gălbenuş de ou, mai bine ieşim puţin afară, cine are buzele mai groase?, mie mi-e frică şi nu vreau să te supere nimeni, explozii mici de fericire înaltă, coboară-mă pe-o scară din filme alb-negru, cam unu optzeci şi trei, aş vrea să mă pierd în Buenos Aires câteva ore, închide ochii şi se preface că doarme, mai puţin de o sută de kilometri de lucruri pe care încă n-ai voie să le scoţi din imaginaţie, ea îl ţine în braţe, vagoanele se despart de locomotivă, autori de melodii pentru cină în restaurante scumpe, eu încerc să zâmbesc când mi-e somn, el a-nvăţat-o să spună r, ea nu l-a-nvăţat încă să nu sară peste cratimă. 

duminică, 19 septembrie 2010

În faţa gării, staţia de tramvai mutată pe verticală odată cu durerea de picioare supărată pe lipsa de magneziu galben şi companie. Oameni supravegheaţi de oameni. Ca să uiţi poţi să bei puţin. N-ai timp. Mai bine pleci repede. Tramvaiul 2. Tu urcă în doi. Eu aştept optul. Tramvaiul 8. Cuvintele se transformă şi ele în corp de vază goală şi nehotărâtă. Ai putea să te întrebi tot felul de lucruri, dar mai bine închizi ochii şi răspunzi cuminte la întrebările altora. 

Educaţie tehno-sentimentală

Decupez pământ. Îl leg cu sfori mici, împletite cu gânduri de pisică mică, îl aleg din sute de poveşti neinspirate şi-l decupez în spiritul legilor antiîmbătrânire. Mă gândesc cum să mă trezesc. Mă trezesc egoist. Mă gândesc cum să spăl prosoapele. Şi încetez să mai gândesc până nu mă transform în bilet de avion fabricat de mâini care miros a tulpină de mărgăritar abia dăruit, rupt pe furiş din grădina din faţa blocului. Decupez pământ ca să-mi construiesc case pentru albine şi pisici mici şi neastâmpărate. Decupez deja-vu-uri cu dantelă şi margine de macrame. Plăpândă şi puternică, rădăcina firului de pământ se lasă împletită în sfoara de credit. Eu mai zâmbesc, mai decupez puţin pământ şi mai caut câteva cuvinte în dicţionarul explicativ de unde lipsesc rândurile care încep cu singurătăţi la cinci dimineaţa.


joi, 16 septembrie 2010

Caut coloană sonoră pentru vis-imagine cu schele şi oameni care se topesc ca untul.

După visele cu motociclete, căţei albi şi chinezi-măicuţe, iată-ne ajunşi la cel mai sensibil dintre toate. Pe schele nehotărâte, prieteni buni, filmaţi de camere mici pregătite pentru videoclipuri muzicale. Ies şi eu de pe un geam, mă plimb pe schelă şi când să plecăm toţi acasă fericiţi, unul dintre voi începe să se topească. Aşa...să te topeşti încet încet ca un butoi de unt sau un calup mare de ciocolată. Şi cum schela nu e prea sigură, te topeşti spre mine. Afară oameni cu şepci şi veste cu buzunare mici ne filmează din spatele visului.

luni, 13 septembrie 2010

P.S. Răspunsuri....

De ce nu ne întrebăm niciodată cum se fac cremele de faţă şi cine-a inventat linguriţele? De câte ori s-a oprit Cortazar când scria Şotron? Cine mi-a împletit geanta? De ce oamenii se întâlnesc numai atunci când ştiu şi nu ştiu să fugă? Câte cireşe are un cireş mic? De ce ne punem cercei şi câţi cercei au avut străbunicile mele? Cât cântăreşte o pisică mică? Ce zi e azi şi de ce e ziua asta? Cine a hotărât că oraşul ăsta e aşa şi nu altfel? Şi da, ştiu că toţi copiii îşi pun întrebările astea, dar mai ştiu şi că nu numai că uită răspunsurile (inventate de părinţi), dar cu timpul îşi plictisesc atât de tare ochii că lasă curiozitatea pentru mai târziu. Şi revin la întrebări pe la vârsta bunicilor care nu înţeleg ce e internetul.

Fără răspunsuri e mai uşor

Răspunsuri la întrebări pe care nu ni le punem niciodată. De câte ori se apropie jumătatea lui septembrie şi aud în faţa blocului accente străine şi fragmente de ochelari mărunţi, mă întreb câte ceva. Astăzi de exemplu, mi-am amintit cum o bunică-mătuşă cu părul alb-mov venea să ne vadă în prima sau în ultima zi de şcoală. Mi-am amintit cum pe malul Oceanului, în piaţa rotundă unde parcau autobuzele mirosea a pensule proaspete şi-a flori cu care se înregistrează data şi ora. Nu ştiu prea bine ce gust are iulie acolo. Despre cafea şi alte poveşti dulci. Întrebarea de astăzi, pentru asigurarea anului şi un septembrie actual şi demodat: Ce simte apa când fierbe?

duminică, 12 septembrie 2010

Luis Ramiro - Te quiero y te odio



Cada vez que respiro se te hincha un pulmón...

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Poveste despre ziua băncilor ondulate

Paşi pe frunze. Paşi pe frunze. Paşi pe frunze. Frunze pe pian. Pian pe unghii subţiri. Pian pe unghii. Unghii pe chitară. Chitara în aer. Aerul în corzile vocale ale peştilor. Ochi de peşte-bebeluş. Copilul născut din adulter. Dragostea sub pian. Pianul şi chitara. Sincornie fără vârstă. Paşi pe frunze întoarse pe dos. Părul, copilul şi frunzele. Oglinda din nervii frunzelor. În oglindă pianul. Aluniţe în formă de femeie frumoasă. Bulevard fără taxă. Apăsarea timplului în zorii pianului. Paşi pe pian. Paşi pe pian. Paşi pe pian. În suflet copii născuţi din iubiri frânte sub lege. Paşi pe frunze. Pian pe frunze. Frunze.









Într-o zi o să-mi umplu visele cu o mie cinci sute zece cuburi mărunte de gheaţă şi-o să le transform în picioare mici de căpcăun celebru cu unghii albastre şi zâmbet dulce de copil blond şi năzdrăvan.

vineri, 10 septembrie 2010

Pe pânză

Primeşte-mă şi pe mine pe farfuria cu migdale. În ultima vreme îmi tot amintesc de Otilia-Otilia, cea cu rochie albastră şi bucăţele de ciocolată aruncate printre cărţi şi pian. Eu sunt Otilia într-o ceaşcă mică de ceai galben. Voiam să fiu Otilia şi nu puteam pentru că n-aveam pian. Acum îl scriu pur şi simplu şi nu mai vreau să fiu Otilia. De câteva decenii sunt eu cu ochi şi batic cu baloane, mă sperii când soarele sare în loc să răsară şi mă apropii de luna înjumătăţită dacă din mai ştiu eu ce motive în faţa blocului meu se pictează pe şevaletul de lemn de cireş bătrân şi şmecher. Desenatori profesionişti cu pensule, uleiuri şi pânze înrămate de mânuţele lor, care pictează intrări în scări moderne şi ieşiri de urgenţă din romanţe inexplicabil de tradiţionale şi clişeice. Asta mă sperie pe mine. Otilia ascunsă sub pian de frica pisicilor mici cu nume de licoare sau fruct.

joi, 9 septembrie 2010

Ştiu că voi nu vreţi pentru că şoselele se sperie şi se închid, construcţiile îşi ascund rădăcinile, şosetele se transformă în bureţi de şters tabla de pe scară, muncitorii pleacă acasă să-şi taie porcii, copiii se bat cu bulgări şi trebuie să ieşi cu kilograme de blană, căciuli, fulare şi mănuşi, dar îmi doresc aşa de mult să mi se umple balconul de zăpadă... Îngheţata de ciocolată nu prea-şi mai găseşte locul în peisaj. Eu zic s-o dăm pe vin fiert şi vernisaje cu nuci, frunze şi zăpadă curăţată cu soluţie de ochi, urechi şi dinţi ascuţiţi.

Coliviile deschise de lângă castelul de apă

Dragi copii,

Haideţi să clarificăm o poveste cu caramele şi bomboane albastre care explodează printre dinţi. Haideţi să le explicăm oamenilor mari care nu-şi găsesc borcanul cu cafea unde se scriu (fără să ştii să scrii) poveştile de dragoste. Elegante, răsunătoare şi cu tunete mici fără piatră. Aşa sunt poveştile cu ingrediente amoroase pentru copiii de la mine din clasă. Învăţăm într-o generală care până acum câteva zeci de ani era doar pentru băieţi. Peste stradă, frate-miu e la şcoala de fete. Asta aşa, doar ca o ironie a sorţii şi a învăţătoarelor.
Mă întorc la dragoste. Vorbesc mult despre mine, aşa-i? Asta pentru că nu cunosc pe nimeni altcineva. În fiecare dimineaţă, între spălatul pe dinţi şi laptele din cuptor, îmi fac cunoştinţă cu câte unul dintre personajele care trăiesc în sprâncenele mele. Astăzi de exemplu m-am întâlnit cu o ureche îndrăgostită de-o trestie care-mi povesteşte de cel puţin patru ori pe clipă cum că din cauză că n-am ştiut răspunsul la întrebarea despre Munţii Apuseni, ea e singură şi-aproape văduvă. Tot de patru ori pe soare sau pe lună sau pe nisip îi explic şi eu că iubiri neîmpărtăşite s-au mai tot văzut, dar una ratată din cauza Munţilor Apuseni, mai rar. Şi urechea nimic. E vina mea şi gata. Gata.

Poveşti de dragoste s-au mai tot văzut. Fiinţa mea stângă le cunoaşte din povestite. Dreapta le ignoră cu puterea ei de copil care-a-nvăţat să-mpartă şi să scadă la şcoala de băieţi de lângă castelul de apă.

Îmi cam cer iertare. Recunosc.

marți, 7 septembrie 2010

Când nu poţi să taci, spui adevărul cu alte cuvinte. Minţi adică.

Îţi pui rochia cu cercuri delicate: negre, albe şi mov. Îi închizi fermoarul. Pantofii. Te aşezi pe iarbă, cu capul pierdut în perdeaua plină de cafea şi te uiţi la cerul fără lună, la blocul din faţă - care stă să cadă- la milioanele de vise încălcate, abia prinse şi ele în zalele ciorapilor, la picioarele cosmopolite, la firele de smalţ pierdut în note muzicale mute de supărare, la culegerile cu bufniţa, la uşa care s-ar putea deschide oricând, la baletul nedansat, la telefonul care sună a papagal verde de opt ani frumoşi, la picioarele îngrijorate, la culegerea cu bufniţa, la culegerea cu bufniţa. Cine nu-şi aminteşte culegerea cu bufniţa? Am o bănuială că acolo mai stă încă nedescoperită o metaforă. Revin. Când eram eu mai puţin nebună, mai speriată de pericole reale şi mai mult cu ochi decât cu gene, am adormit cu capul pe masa din bucătărie. Şi-am visat floricele de porumb cu miere de salcâm şi flori de iarbă care răsăreau neruşinate din perdeaua plină de cafea în care eu - fără coroniţe, planuri sau lipsuri- îmi sprijineam părul şi mintea când dormeam pe biroul din dormitor.

luni, 6 septembrie 2010

Între un cuvânt şi următorul mai am ceva de nespus

E aşa de uşor ce-am eu de spus din când în când că, tot din când în când, mai tac. Mă strecor printre cuvinţele nerostite cu toţi dinţii, apuc de degete câte-o arahidă-n coajă de copac necăjit şi mă gândesc să m-apuc de sentimente. Cântăreţi bătrâni, cu ochi vii, câteodată albaştri, ghiftuiţi cu amuzament în caramel, tatuaje bine întinse şi blugi frumos descompuşi. Sentimente, cum spuneam. Când eram noi mai mici, noi, adică poate doar eu, erau nişte gume pătrate de pepene galben pe care le cumpăram de pe bulevard. Sentimente. Şi apa care ar fi vrut să fie lac secat de la marginea ruinelor, o după-masă despre Love Story şi un şerveţel lăsat pe ultima sută de metri. Cam atât despre sentimente. Nu dăm definiţii. Ne place să citim cartea şi să ne spunem părerea. Ştii? Înţelegi? Mhm.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Scrisoare fără intenţie

Ochii spre uşa de la balcon. Între două draperii aproape grena, peretele alb. Cearşafuri portocalii, culoare deschisă, călduţă şi timidă, care ştie să îmbrăţişeze picioarele şi peretele. Dacă după fericiri fără ochi (fericirea nu mai are ochi în pragul dimineţii) nu poţi să dormi, nu-ţi rămâne decât să te lipeşti de spatele gol al imaginaţiei, să-ncerci să nu te mişti prea brusc şi să te apuci din când în când de numărat oi ca să sperii visele. În părul imaginaţiei se pot mângâia ore nemăsurate, speranţe tocate la maşină şi emoţii care-şi promit să nu mai vorbească între ele şi să se revanşeze faţă de minte cu toată puterea pumnilor încordaţi. Să ajutăm dimineaţa să nu-şi fabrice ochi de plastic, să lăsăm buzele închise, să le spunem norilor povestea şuviţelor de dinainte de întoarcerea de-acasă, să nu ne lăsăm conduşi pe scările beciului spre damigeana cu realităţi crude. Cum să nu-nţelegi povestea? Lângă tine se poate visa un film, ştiai? Încearcă să dormi. Poate că visele înghit ochii şi prinţesele se trezesc dimineaţa lângă pereţi albi îmbrăţişaţi de cearşafuri portocalii fără privire. Pentru că tu n-ai ochi, imaginaţie.

Bine bine, da' pe Venus câte luni are anul?

Că aşa s-or fi hotărât stelele sau gheaţa sau vreunul dintre strămoşii noştri comuni, m-am cam născut în septembrie. De cele mai multe ori septembrie e zâmbăreţ în ciuda frunzelor zgârcite.
Septembrie e astăzi şi poartă blugi subţiri şi papuci cu inele.
Octombrie e altoit cu publicitate pentru iarnă.
Noiembrie e încruntat şi-şi poartă brelocul cu mândrie.
Decembrie mă cam sperie cu inocenţa tradiţionalistă.
Ianuarie miroase a personaj feminin de carte americană.
Februarie e cam scund şi cam glumeţ pentru seriozitatea piticilor.
Martie e cam ca o pungă de M&M.
Aprilie e păcătos cu toate florile lui martie şi de cele mai multe ori pleacă în excursii cu taxiul la trei dimineaţa.
Mai e singura lună cu iniţiativă; în mai se doarme până la 12.
Iunie e aşa de trist că-ţi vine să-l rupi din calendar şi să-l transformi în invitaţie online.
În iulie se întorc păsările fricoase.
August e o pisicuţă fără mâncare; se sare cu paraşuta.

vineri, 3 septembrie 2010

Aproape început de septembrie şi final de statistici

Buze roşii cu cântece mici, pronunţate încet, printre meri înalţi plini cu mişcări drăgăstoase de frunze care-şi încearcă norocul cu zâmbetele celorlalte, printre apariţiile norilor şi-ale dedicaţiilor din sectoarele cu legume ale supermarketurile prea mari pentru oraşele pe lângă care cresc femei cu buze roşii şi idei slabe. Eleganţă, nu altceva.