vineri, 2 octombrie 2009
Vorbeşte-mi, perete.
Dorm sub scările catedralei. Eu. Şi-aş vrea să fiu Kundera. În ochi îmi intră spirtul de pe frunte. Că multe sticle se mai învârt pe lângă catderală! Şi ateliere de arhitecţi indieni cu sticle de vin pline. Nu-mi place să las deschise plicurile şi te-aş ruga să nu mai loveşti piesele de remi. Tu citeşti seara poezii cu sprâncene? Ştiu că-ţi place salata de vinete. Mie. Şi ştiu că nu-ţi place perfectul simplu şi semestrul al doilea. Aşa că o să-ţi inventez unul mai complicat, mai puţin tolerant şi mai grec. Un semestru numai pentru tine. Simplu. În cada mea doarme o catedrală. Mă duc s-o trezesc înainte să se lumineze de noapte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
servus...
da, citesc poezii cu sprincene... iar uneori incerc sa le scriu sau sa le rescriu mai curind...
toate cele bune!
imi place salata de vinete, castanele coapte, diminetile de sambata, culorile pe hartie si caii verzi pe pereti ;o) imi plac si povestile spuse cu ochii inchisi si poeziile cu spreancene ;O)
@flavius: Sunt sigură sigură că n-au numai sprâncene. Sunt colorate şi curajoase, ca ochii larg deschişi în faţa nuferilor vărsaţi în mare şi aduşi de câte-o sirenă la mal.
@fanfan şi nu-i aşa că-ţi plac şi norişorii vanilaţi şi un pic prea plini de ei? lor le place de tine:)
Trimiteți un comentariu