Încadrate în sunete de violoncel cherchelit, pupilele mele ascund cifre impare şi cerneală mov vărsată pe covorul din salon. Ochii sălbatici din tabloul meu se adună dimineaţa şi se plâng seara. Tuşesc a ruşine şi râd către tine când ştii răspunsul. Privirile mele tună. Mai ales atunci când, serioasă şi murdară pe mâini de verdele cariocilor, te întreb cum ai spune tu "ghiocel" cu limba-ntre dinţi.
Eu îţi povesteam despre prostia preşedinţilor, tu mă întrebai câţi cai sunt în Mexic. Între timp ochii se cuceresc strigându-se din ce în ce mai ascuţit. Nu te supăra, cât costă brânza nesărată în târgul buzelor tale? Ţi-ar sta aşa de bine cu ochii mov. Să-ţi dau o batistă...
Un comentariu:
Acelaşi soare este şi toamna şi iarna. Aceleaşi adieri sporadice. Aceiaşi nori răspândiţi pe cerul albastru. Mă uit de jos printre frunzele gălbejite la jocul petelor de culoare tomnatică, la forma jucăriilor de pe podeaua viselor, la clinchetul păsărilor care aleargă din creangă-n creangă, la sunetul liniştitor care prinde formă ori de câte ori îl ascult cu urechile larg deschise, la depărtarea care mi se întinde-n faţă, pe care n-o pot cuprinde nici cu gândul, la pixul de pe masa mea care desenează un ochi mare ce poate privi prin sufletul lucrurilor…
Trimiteți un comentariu