În zalele lanţului pe care şi-l înfăşurase în jurul coapselor stăteau toţi oamenii care o atinseseră până atunci. Undeva în ochiul stâng, albastru ca şi dreptul (lucru destul de rar dacă ţinem cont de vremea şi locul în care trăia), îşi adunase toate săruturile din Parcul Rozelor, în zilele de iunie şi-n zgomotul crud al discotecilor. Mai concret unul şi surd, aproape grăbit s-ajungă la mare. În urechea muzicală se aprindeau din când în când zvonurile iubirii cu trandafiri galbeni neprimiţi. Urmau pietrele-n geam, sărutul din tren, îmbrăţişarea din faţa hotelului şi camera de cămin plină de amintiri diforme şi puţin mucegăite. Fiecare altundeva. Toate ascunse. Toate intenţionate. Corectate cu roşu, urmele bărbatului-crizantemă.
Printre zalele cu care-şi leagă distanţa de amintiri şi de ecoul apartamentului se număra şi un spectacol în care ea era povestitorul şi toţi ceilalţi se chinuiau să fie magi. Era aproape decembrie şi scările de bloc n-aveau încălzire. Magii mai stau puţin.
2 comentarii:
Într-o dimineaţă, când ea se trezi din somn şi înţelese că uitase cine este şi câţi ani are, toate zalele lanţului din jurul coapselor se risipiră pe parchet, zornăind, spre marea supărare a magilor...
"...spre marea supărare a magilor"...care se aplecară curioşi observând iubirile împrăştiate pe parchet, care mai de care mai palide, care mai de care mai dezvelite. Magii îşi aruncară pălăriile în aer. E soare?
Trimiteți un comentariu